Deşi şi-a negat, fie şi cu o jumătate de gură, poezia scrisă înainte de cea publicată în Îngerul căzut (2001), amintindu-şi tribulaţiile cu cenzura din preajma debutului, Adrian Alui Gheorghe şi-a retipărit totuşi, în Opera poetică (2016), şi versurile din primele trei plachete, destul de consistente, apărute mai înainte (Poeme în alb-negru, 1987, Intimitatea absentei, 1992, şi Complicitate, 1998). A făcut bine, fiindcă dincolo de amărăciunile pigmentate polemic din textul confesiv pus în fruntea volumului antologic, acele versuri sunt deja ale unui poet rodat, care, mizând mai mult pe fantezie şi mişcarea inventiv-asociativă a cuvintelor decât pe „realităţi”şi obiecte recuperate plastic în discurs, îşi trece repede confesi­unea într-o reflecţie de spectator ca şi impersonal, preocupat parcă mai mult de ingeniozitatea jocului de idei şi învecinări verbale decât de conturarea unui autoportret individualizat. Metafore numeroase, adesea îndrăzneţe, aproximează un univers cu faţete multiple în care reflecţia asupra cuvântului şi posibilităţilor sale e când doar sugerată, când explicită ca metatext, iar măştile infinit diversificate de pe scena lumii apar ca tot atâtea proiecţii ale unui subiect mereu disponibil. Schimbarea din Îngerul căzut ţine, poate, de culoarea mai accentuat sceptică a meditaţiei, însă ambiţia poetului merge tot spre o cuprindere cât mai amplă cortegiului de măşti mundane: o mamă simbolică devine născătoarea a patru miliarde de oameni, un personaj de parabolă are un nume plural sub care dispare orice realitate a sa corporală, iar poetul se vrea îngrijitorul „ediţiei Dumnezeu Opere complete”, întrebându-se de nu cumva a devenit el însuşi „obiect de studii” pentru Eternitate, din aceeaşi serie de opere; sau, altundeva, se declară om „fără patrie,… etern ca piatra hotarelor imaginare” deci fără fron­tiere, soldat ce evadează adesea în vis şi eşuează, de pildă, pe un „banc de peşti licornă”… Al său „înger căzut” e un alter ego -„acelaşi chip reluat în zeci de ipostaze”, eşuat într-o bibliotecă ale cărei cărţi au toate filele albe – pe care orice poate fi, aşadar, imaginat -, vituperează cu voce tare lumea „ticăloşilor”, vorbeşte cu patos prin „supravieţuitorii dezastrelor interioare” etc. Poemul a devenit mai amplu, mobilizând energii verbale ce par inepuizabile, periclitate, totuşi, chiar din această pricină, de o anume diluare, afectate şi de dicţiunea solemnă. Imediat, un Comerţ cu îngeri, reia mecanismul discursiv prin ramificări de metafore, aglomerând „viermuiala zilei”şi a fanteziei, într-un dialog cu divinitatea cu care împarte culpa tuturor degradărilor şi erorilor din univers. Suita de poeme ample continuă într-un flux aluvionar, ducând metafore îndrăzneţe împreună cu altele ce forţează uneori abstracţiunile să intre în zona concretelor, fără să atenueze natura alegorică a acestui tip de reprezentări, dar inserează şi suite de variaţiuni metafori­ce pe aceeaşi temă, unele arbitrare ori prea la îndemână, în formule narativ-cumulative cu notaţii de viaţă cotidiană şi oralităţi, adresări unui public virtual (vezi: Hai, Reiner, Omul giruetă, Sfânta familie, Jazz, Un milion de motive pentru care nu pot muri acum, din volumul Gloria milei, 2003). Din fericire, nu lipsesc nici textele mai concentrate, acut-confesive, precum excelentul poem Nici adevărurile nu ne mai fac liberi…, ori, la nivel mimetic-ludic, suita de imprecaţii delectabile sub aparenţa trivialului şi a blasfemiei, din Du-te-n pântecele mă-tii de hoit!. Versurile de dată mai recentă sunt, multe, nişte „arte poetice”, cu ingenioase glose asupra cuvântului şi posibilităţilor lui combinatorii, adesea într-un stil oral, degajat, cl accente ironic-relativizante, pre­cum în mica suită Poetul bătrân îşi declamă faima – într-una din ele acela se întreabă hölderlinian: „La ce bun ciuma în vremuri poetice”, inversând amar-ironic spus; romanticului german, pe un fond de criză, gravă acum pretutindeni dacă nu a scrierii poeziei, în orice caz a receptării ei. Sunt tot atâtea ocazii de a lărgi şi intensifica dina mica asociativ-metaforizantă, cu relativizările de rigoare, dar fără să piardă prea mult dintr-un soi de fervoare de tentă neoromantică.

Aproape exclusiv dedicat poeziei şi raporturilor ei cu lumea e volumul cel mai recent, cu titlul de atelier şi firmă artizanală, Societatea artistică. Este, cred, cea mai bună carte semnată de Adrian Alui Gheorghe. Un grad de concentrare superior, abandonarea discursivităţii spectaculos-gesticulante postmodern-relativizate pândite de dilatare verbală – trăsături alternative ori simbiotice ale scrisului de până acum -, decantare reflexivă, reîmprospătarea senti­mentului de încredere în poezie prezent în expresii mai simple şi mai directe, ce nu refuză totuşi de­cantarea sapienţială, asigură, cred, calitatea noilor poeme. „O normalitate aproape dureroasă” se anunţă a fi regula acestei secvenţe existenţial-poetice, în versuri reduse o dată la spaţiul minim a două propoziţii, ca în acestea, unde conştiinţa valorii proprii nu se mai afişează orgolios, ba chiar are o notă de vagă autoironie:„Mormântul meu e gol./ Am înviat de mult”… „Casa plină de poeme” din textul ce dă titlul volumului aglomerează şăgalnic atributele poeticiăţii tuturor lucrurilor şi cuvintelor, dezumflând cu un ac umoristic balonul verbal într-o poantă aproape elegiacă altoită pe un limbaj cotidian: „Bătăi în uşa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ («numai până marţi, a spus tata»)/ Mama poem împachetează două poeme/ îl mângâie pe creştet («ce mare te-ai făcut!»)/ şi brusc înduioşată de tentaţia artei/în mica noastră comunitate/îi spune cu voce domoală:/ pe unul dintre poeme puteţi să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă”… E un sentiment nu tocmai generalizat în aceste versuri, căci peste o pagină-două se vorbeşte în pilde despre posibilitatea ca o privighetoare să fi ucis măcar o dată o pisică ce-i atacă puii, iar un bulgăr de pământ, pălmuit, accep­tă propunerea (sub ameninţare, totuşi!) de a deveni… inimă. Sugestia capacităţii de transfigurare a lumii prin poezie irighează totuşi discret rostirea; moartea unui şir întreg de cunoscuţi, dintre care unul căzuse de pe scară pe când curăţa, simbo­lic, adăpostul porumbeilor, cere, cu ironie soresciană, „vigilenţa” în faţa ameninţării morţilor de a ocupa „toată eternitatea” celor vii; „fericirile” liturgice echivalează bune şi rele, urcuşuri şi coborâşuri într-un ritual cotidian desacralizat, la limita stereotipiilor ironizate undeva tot de Sorescu (v. Fericirile). Natura parabolică e a câtorva texte ce speculează ironic-ludic, dar aproape întotdeauna şi cu o tentă elegiacă, asupra condiţiei precare a poetului şi poeziei, în jocul dintre gravitate şi parodierea ei. „Poetul era bufonul regelui/ Dar şi regele era bufonul poetului/cum şi bufonul era poetul regelui/ Dar şi regele era poetul bu­fonului”- schimbări şi măşti şi roluri interferenţe, ambigue, ce sugerează concentrat acest joc permanent dintre credinţă şi îndoiala în mate­rie de scris liric, ca şi constrângerile, frustrările, incertitudinile celui care scrie. Nota sentimentală apare în versuri delicat. Pentru Adrian Alui Gheorghe, poetul rămâne, în fond, mai degrabă un proprietar de teritorii imaginare („mari suprafeţe de zăpezi de altădată”, de exemplu), lumea dată e trăită mereu inconfortabil („eu exersez viaţa de criză”), deschiderile spre sacru şi transcendent intră în confruntări expresive cu lumea dezvrăjită de azi (vezi mai amplul poem Sfântul), „domiciliul stabil”poetic poate fi ales şi în „lumi paralele”, este evocată chiar „piaţa de lumi” într-un dialog sorescian între zei, poeţii prind cu camera lor ascunsă „destule lucruri trăznite” făcute aşa de Dumnezeu, „însăşi irealitatea devenise dramatică”- se poate scrie într-un poem…. Alteori sugerează însă, delicat-fantezist, starea lirică:„Nu, nu am cum să vin astăzi să ne întâlnim./ în călcâiul meu crăpat s-a cuibărit un greier./ Cântă./ Nu pot să îl dezamăgesc”. Peste tot se simte degajarea cu care convenţiile poetice, referinţele livreşti sunt manevrate pe claviaturi diverse, de la sunetele mai grave spre cele jucăuşe (ca în Poezia, bon de consum), ni se pune chiar foarte direct că „literatura a ajuns un bazar/în care toată lumea vrea să păcălească pe toată lumea”, versuri contrabalansate într-o pa­gină vecină de un scurt poem ce deplânge soarta dramatică a po­eziei „care era pusă să-şi scrie cu sânge propriul act de deces”… Un poem mai extins înscenează chiar o secvenţă de „comedia literaturii” reloaded, cum se cuvenea în limbajul americanizat actual, cu critici şi hermeneuţi convocaţi pentru o obştească judecată critică. Se mai face uneori şi câte-un un pas greşit, alunecându-se în asociaţii „frivole” de cuvinte. Pe pragul dintre tragic şi anecdotica relativizantă, sunt scrise şi poeziile din suita Despre ultimele dorinţe ale condamnaţilor la moarte, deviind ironic nişte „ştiri din ziar”, abil exploatate. într-un cuvânt, „comunitatea artistică” ră­mâne mediul în care Adrian Alui Gheorghe pare a-şi fi găsit condiţiile ideale de scris, într-un moment fast pentru o poezie deopotrivă exi­gentă cu propriul artizanat liric şi cu „realul” spre care priveşte cu ochi de spectator dezabuzat, păstrând totuşi ceva esenţial din credinţa că ea mai are un rost esenţial; chiar dacă propoziţia dostoievskiană după care„frumuseţea va salva lumea” o vede scrisă acum într-o toaletă şi nu mai poate fi rostită decât cu o voce intimidată de conştiinţa că deasupra ei tronează mai degrabă un „Dumnezeu ironic”.

Ion POP

(„Steaua”, nr. 10, 2020)

Post Views: 31