Aproape exclusiv dedicat poeziei şi raporturilor ei cu lumea e volumul cel mai recent, cu titlul de atelier şi firmă artizanală, Societatea artistică. Este, cred, cea mai bună carte semnată de Adrian Alui Gheorghe. Un grad de concentrare superior, abandonarea discursivităţii spectaculos-gesticulante postmodern-relativizate pândite de dilatare verbală – trăsături alternative ori simbiotice ale scrisului de până acum -, decantare reflexivă, reîmprospătarea sentimentului de încredere în poezie prezent în expresii mai simple şi mai directe, ce nu refuză totuşi decantarea sapienţială, asigură, cred, calitatea noilor poeme. „O normalitate aproape dureroasă” se anunţă a fi regula acestei secvenţe existenţial-poetice, în versuri reduse o dată la spaţiul minim a două propoziţii, ca în acestea, unde conştiinţa valorii proprii nu se mai afişează orgolios, ba chiar are o notă de vagă autoironie:„Mormântul meu e gol./ Am înviat de mult”… „Casa plină de poeme” din textul ce dă titlul volumului aglomerează şăgalnic atributele poeticiăţii tuturor lucrurilor şi cuvintelor, dezumflând cu un ac umoristic balonul verbal într-o poantă aproape elegiacă altoită pe un limbaj cotidian: „Bătăi în uşa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ («numai până marţi, a spus tata»)/ Mama poem împachetează două poeme/ îl mângâie pe creştet («ce mare te-ai făcut!»)/ şi brusc înduioşată de tentaţia artei/în mica noastră comunitate/îi spune cu voce domoală:/ pe unul dintre poeme puteţi să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă”… E un sentiment nu tocmai generalizat în aceste versuri, căci peste o pagină-două se vorbeşte în pilde despre posibilitatea ca o privighetoare să fi ucis măcar o dată o pisică ce-i atacă puii, iar un bulgăr de pământ, pălmuit, acceptă propunerea (sub ameninţare, totuşi!) de a deveni… inimă. Sugestia capacităţii de transfigurare a lumii prin poezie irighează totuşi discret rostirea; moartea unui şir întreg de cunoscuţi, dintre care unul căzuse de pe scară pe când curăţa, simbolic, adăpostul porumbeilor, cere, cu ironie soresciană, „vigilenţa” în faţa ameninţării morţilor de a ocupa „toată eternitatea” celor vii; „fericirile” liturgice echivalează bune şi rele, urcuşuri şi coborâşuri într-un ritual cotidian desacralizat, la limita stereotipiilor ironizate undeva tot de Sorescu (v. Fericirile). Natura parabolică e a câtorva texte ce speculează ironic-ludic, dar aproape întotdeauna şi cu o tentă elegiacă, asupra condiţiei precare a poetului şi poeziei, în jocul dintre gravitate şi parodierea ei. „Poetul era bufonul regelui/ Dar şi regele era bufonul poetului/cum şi bufonul era poetul regelui/ Dar şi regele era poetul bufonului”- schimbări şi măşti şi roluri interferenţe, ambigue, ce sugerează concentrat acest joc permanent dintre credinţă şi îndoiala în materie de scris liric, ca şi constrângerile, frustrările, incertitudinile celui care scrie. Nota sentimentală apare în versuri delicat. Pentru Adrian Alui Gheorghe, poetul rămâne, în fond, mai degrabă un proprietar de teritorii imaginare („mari suprafeţe de zăpezi de altădată”, de exemplu), lumea dată e trăită mereu inconfortabil („eu exersez viaţa de criză”), deschiderile spre sacru şi transcendent intră în confruntări expresive cu lumea dezvrăjită de azi (vezi mai amplul poem Sfântul), „domiciliul stabil”poetic poate fi ales şi în „lumi paralele”, este evocată chiar „piaţa de lumi” într-un dialog sorescian între zei, poeţii prind cu camera lor ascunsă „destule lucruri trăznite” făcute aşa de Dumnezeu, „însăşi irealitatea devenise dramatică”- se poate scrie într-un poem…. Alteori sugerează însă, delicat-fantezist, starea lirică:„Nu, nu am cum să vin astăzi să ne întâlnim./ în călcâiul meu crăpat s-a cuibărit un greier./ Cântă./ Nu pot să îl dezamăgesc”. Peste tot se simte degajarea cu care convenţiile poetice, referinţele livreşti sunt manevrate pe claviaturi diverse, de la sunetele mai grave spre cele jucăuşe (ca în Poezia, bon de consum), ni se pune chiar foarte direct că „literatura a ajuns un bazar/în care toată lumea vrea să păcălească pe toată lumea”, versuri contrabalansate într-o pagină vecină de un scurt poem ce deplânge soarta dramatică a poeziei „care era pusă să-şi scrie cu sânge propriul act de deces”… Un poem mai extins înscenează chiar o secvenţă de „comedia literaturii” reloaded, cum se cuvenea în limbajul americanizat actual, cu critici şi hermeneuţi convocaţi pentru o obştească judecată critică. Se mai face uneori şi câte-un un pas greşit, alunecându-se în asociaţii „frivole” de cuvinte. Pe pragul dintre tragic şi anecdotica relativizantă, sunt scrise şi poeziile din suita Despre ultimele dorinţe ale condamnaţilor la moarte, deviind ironic nişte „ştiri din ziar”, abil exploatate. într-un cuvânt, „comunitatea artistică” rămâne mediul în care Adrian Alui Gheorghe pare a-şi fi găsit condiţiile ideale de scris, într-un moment fast pentru o poezie deopotrivă exigentă cu propriul artizanat liric şi cu „realul” spre care priveşte cu ochi de spectator dezabuzat, păstrând totuşi ceva esenţial din credinţa că ea mai are un rost esenţial; chiar dacă propoziţia dostoievskiană după care„frumuseţea va salva lumea” o vede scrisă acum într-o toaletă şi nu mai poate fi rostită decât cu o voce intimidată de conştiinţa că deasupra ei tronează mai degrabă un „Dumnezeu ironic”.
Ion POP
(„Steaua”, nr. 10, 2020)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.