Cartea de poezie a lui Gheorghe Vidican Înflorirea frigului, purtând un motto din Nichita Stănescu (de frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină”), apărută anul trecut la Ed. Junimea, trebuie privită cel puțin din două perspective. Prima: cartea poate fi considerată drept un omagiu închinat lui Nichita Stănescu. Și doi: cartea e un pariu făcut de autor cu sine însuși, având ca miză găsirea propriului său drum în poezie, plecând însă de la opera aceleași Nichita, căruia Gheorghe Vidican îi aduce drept jertfă propriul său frig interior cuprins în acest volum.

Frigul interior al lui Gheorghe Vidican nu îngheață sentimentele, ci dimpotrivă le menține la temperatură potrivită, animând arderea de tot. E vorba aici de un oximoron. Frigul său interior arde ca o flacără verzuie, ce nu mistuie, ci animă imaginile și trăirile alambicate ale poetului.

„Original este Gheorghe Vidican – scrie Ioan Holban – atunci când explorează lumile apocaliptice ale simțurilor; aici poetul descoperă șoapta și mirosul poeziei adevărate; el are o mare forță de dislocare a realului, de fragmentare și neantizare, pentru a-l recompune într-un alt registru, al fierberii patimii și, mai ales, al mirosurilor: Gheorghe Vidican îşi scrie poezia într-o neascunsă, pregnantă voluptatea simțurilor, structurând textele prin și într-un anume miros, semnificând totdeauna ceva, esențialul, poate, în dezordinea erosului, dar și în orizontul trăirii interioare, figurând secvențe dintr-o autobiografie lirică.”Îmi pare rău că trebuie să-l contrazic pe criticul Ioan Holban: dar, după părerea mea, structurarea firului narator al textelor lui Vidican nu este făcută pe calea olfactivă, ci vizuală. În acest sens, consider că universul poeziei autorului Înfloririi frigului e dominat de văz. Ochiul e organul care ordonează dezordinea erosului său.

Sentimentul predominat pe care-l depistăm în acest volum al lui Gheorghe Vidican e cel pe care-l întâlnim și în A treia elegie stănesciană. La Nichita Stănescu apocalipsa simțurilor are loc odată cu trezirea din somn: „Dacă te trezești, iată până unde se poate ajunge: /Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru/ ca un tunel, privirea/ se face una cu tine. //Iată până unde poate ajunge/ privirea, dacă se trezeşte:// Deodată devine goală, aidoma/ unei țevi de plumb prin care/ numai albastru călătorește.// Iată până unde poate ajunge/ albastrul treaz:// Deodată devine gol pe dinlăuntru/ ca o arteră fără sânge/ prin care peisajele curgătoare ale somnului se văd.”

La Gheorghe Vidican trezirea din somn se produce tot în stare de transă. Poemele sale au ceva somnambulic în ele. Ele curg asemenea unei ape potopite de ceață, cărând după ele frânturi de gânduri și sentimente din cele mai bizare; realitatea e transfigurată prin intermediul visului. Poetul doarme în interiorul unui ochi acoperit de o peliculă sinilie. Elementele realului năvălesc peste el rotindu-se într-o ordine pe cât de aleatorie, pe atât de anxioasă, ce tulbură „mahmureala amiezii”. Clipele sale sunt pline de vânt, dar de un vânt solar sau mai degrabă lunatic, ghemuit în scorbura ochilor, unde se odihnesc idolii. Învârtindu-se în gol, călăuzindu-se după degetele orbului, poetul încearcă să deslușească semnele apocalipsei ce va veni. „În interiorul ecoului” îi apare un „răsărit de soare spart”, în timp ce „din creangă țâșnesc muguri mustind de singurătate”, iar „foșnetul unei rochii” se ondulează ca o linie la orizont atingându-i trupul îndepărtat; ca un ecou se aude scârțâitul unei ciuturi deasupra câmpiei arse de secetă, unde „setea curge prin lacrimă de râu” sub privirea unui soare abulic.

Criza de timp din elegia lui Nichita Stănescu se manifestă prin transfigurarea realului și prin pătrunderea vidului în interiorul lucrurilor și dematerializarea peisajului: O, scurtă tristețe, insectă verzuie, voi, blânde ouă, locuind un miez de meteor/ spart; şi de palmele mele acoperite/ ca să renască un cu totul alt decor. // Camera se varsă prin ferestre/ şi eu nu o mai pot reține în ochii deschiși. //Război de îngeri albaștri, cu lănci curentate,/ mi se petrece-n iris.” Criza de timp din spațiul fizic contaminează spațiul metafizic, deregând ordinea firească a lucrurilor. Transfigurarea realului potopit de somnul rațiunii creează la Nichita Stănescu viziuni și anxietăți fizice și metafizice: „Mă amestec cu obiectele până la sânge, / ca să le opresc din pornire,/ dar ele izbesc pervazurile și curg mai departe/ spre o altă orânduire. //O, scurtă tristeţe, rămâne/ de jur-împrejur o sferă de vid. /Stau în centrul ei şi unul câte unul ochii din frunte mi se deschid.”

Somnul rațiunii, în cazul poeziei lui Gheorghe Vidican, e o stare obișnuită. Aceasta deoarece lirica lui sondează mai mult spațiul inconștientului, decât cel al lumii conștientului. Ochiul orb în care locuiește poetul conține în interiorul său imagini unei alte realități,aflate într-o stare de încordare nervoasă. De aici și impresia de dicteu automat a poeziilor sale, de incoerență. În acest sens, poezia sa are ceva din incongruența poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, care sondează și el, apelând uneori la tehnici ritualice, propriul său inconștient. De altfel, în Înflorirea frigului, Gheorghe Vidican îi dedică lui Liviu Ioan Stoiciu un întreg poem, în care numele său e asociat cu cel al lui Nichita Stănescu. Desigur că și autorul celor 11 Elegii sondează inconștientul, numai că la el sondarea aceasta se face printr-un efort rațional, abstract. Și aceasta deoarece inconștientul său e dominat de construcții logice abisale și de arhetipuri abstract-constructiviste, în timp ce la Stoiciu, dar și la Vidican, arhetipuri ce se ridică din magma subconștientului și a inconștientului seamănă cu niște duhuri sau cu niște zei aflați în stadiul de putrefacție; din magma în care „vremelnice întâmplări pedalate de șoareci”, se rostogolesc pe „câmpuri magnetice pline de litere baraille”, unde „degetele purificate de cântecul cocoșului” aleargă pe clapele unui pian orb, împingând pietonii să cadă într-o clepsidră acoperită de buze și pleoape. Acolo, unde înfloresc frigul și singurătatea, în timp ce frumusețea „se adună în jgheaburi”, de acolo izvorăsc poemele lui Vidican.

La Nichita Stănescu, criza de timp, printr-o înălțare sublimă și levitație în gol, transformă ființa umană într-o entitate sublimă, asemenea heruvimilor, acoperiți de aripi și ochi, ce stau lângă tronul lui Dumnezeu potopit de raze de lumină, transmițând muritorilor, pe cale extatică, o parte din viziunile lor privind soarta universului. Revenirea înapoi „în starea de om” e pe cât de dureroasă, pe atât angoasantă: „Recădeam în starea de om / atât de iute, că mă loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirându-mă foarte că-l am. // Îmi lungeam sufletul într-o parte, şi-ntr-alta,// ca să-mi umplu țevile brațelor cu el./ La fel şi globul de peste umăr/ și celelalte-înfățișări, la fel. // Astfel mă încordam să-mi aduc aminte / lumea pe care-am înţeles-o fulgerător,/ şi care m-a pedepsit zvârlindu-mă-n trupul / acesta, lent vorbitor.// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atât-că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, știindu-mă, m-au respins. ”

La discipolul său întru cuvânt, Gheorghe Vidican, criza de timp e perpetuă. La el ieșirea din stadiul de ființă are loc odată cu căderea în propriul corp. Locuind în interiorul unui ochi de idol orb, propria sa vedere se confundă cu vederea altuia, a zeului pe care-l venerează. De aceea, în poezia lui totul e compact, încât orice zbor devine imposibil. Pentru a ieși din starea de încremenire ambiguă, poetul invocă adeseori numele lui Nichita, chiar și atunci când „în trupul nostru ochii bufniței dau moartea afară din clopotniță” și atunci când „peste marginea umbrei se revarsă ochii unei noi margini”, dar acesta ca un zeu capricios se ascunde mereu în spatele cuvintelor, refuzând să-i arate calea ce duce spre iluminare. Dinspre el mereu vine frigul și întrebările neliniștitoare ce multiplică lucrurile până la halucinație: „Sunt cinci arbori în fața ta/ dar numai unul este adevărat./ Care-i dintre ei? Care?//– Sunt cinci oglinzi dar numai una/îți oglindește chipul./Care-i chipul tău? Care?// (Într-adevăr, spre seară cinci lune stau în echilibru/ pe cerul vânăt-albastru //– Care dintre ele este cea adevărată,/ Care dintre ele?”Am citat din poezia Frigul, sau a doua confesiune a răului visător de Nichita Stănescu.

Scris sub imperiul luptei cu inerția, volumul de versuri Înflorirea frigului al lui Gheorghe Vidican trebuie perceput ca un exercițiu de adulație, dar și ca unul de exorcizare, de alungare din ființa poeziei sale a zeului devorator numit Nichita. Rămâne ca timpul să stabilească în ce măsură această încercare a fost sau nu o eliberare ce a avut ca rezultat găsirea propriei linii de zbor.

Închei spunând că lupta cu Nichita e grea și plină de neprevăzut. Ea se desfășoară având ca fundal Elegia a doua, getica, a lui Nichita Stănescu, dedicată lui Vasile Pârvan, unde, în fiecare gol și în fiecare rană e așezat un zeu. De unde și avertismentul lui Nichita: „Ai grijă, luptătorule, nu-ți pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce și-ți vor așeza acolo/ un zeu/ și el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mișca sufletele slăvindu-l…”

Nichita DANILOV

(Expres cultural, numărul 1/ ianuarie 2021)