Jurnalele contemporanilor imediaţi ne atrag parcă mai mult decât ale altora şi o fac tocmai prin faptul că epoca pe care o răsfrâng este aceeaşi cu a noastră. O cunoaştem dar în felul fiecăruia şi toţi am vrea, mă gândesc, să aflăm cum au perceputo şi alţii. Cum au văzut-o? Cum o mai văd? Cum au trăit în cuprinsul ei? Sunt întrebări pe care oricine şi le pune, incitat de impulsiunea firească a confruntării cu ceilalţi.

Şi eu mi le-am pus, nu o dată, iar acum mi le-am pus citind jurnalul-poem al lui Liviu Ioan Stoiciu, unul dintre contemporanii mei imediaţi, autor de jurnal (Ajuns din urmă, Editura Junimea, 2017). În prefaţa cărţii Ioan Holban ne înştiinţează că luăm act numai de un fragment din „vastul jurnal” al lui Liviu Ioan Stoiciu, fragment care „cuprinde perioada tulbure, problematică a anilor 1987-1988”. Ar fi deci vorba, în fragmentele acum tipărite, despre anii de sfârşit ai regimului comunist, încă vii în conştiinţele multor contemporani. În conştiinţa unuia ca mine în orice caz, ceea ce mi-a sporit interesul pentru carte. Spun că mi l-a sporit pentru că interesul pentru ea exista oricum, fiind vorba de o scriere nouă a lui Liviu Ioan Stoiciu, prozatorul şi poetul de azi pe care l-am urmărit în toate manifestările sale. Dar până acum nu am apucat să scriu despre el deşi mereu am vrut.

Citim subtitlul cărţii lui Stoiciu: „poemul jurnal/ jurnalul poem”, trimişi astfel la relaţia configuratoare a textelor care vor urma, texte aflate, cum Ioan Holban observase în prefaţă, într-o geneză reciprocă: „poetul se repliază între poemele de care se lasă scris şi în notaţiile unui jurnal care provoacă textul liric”. Astfel că jurnalul pregăteşte poemul, iar acesta pregăteşte jurnalul, o interacţiune care susţine materia complexă a cărţii.

Ar fi deci de urmărit, pe un versant al naraţiunii lui Liviu Ioan Stoiciu, imaginea vieţii curente din anii 1980, astfel cum o ştim cei cărora ne-a fost dat să avem parte de ea. Meschină şi prin aceasta umilitoare, cu mizeriile locuinţei unde „chiuveta care curge trebuia reparată”, cu goana sufocantă după „aprovizionare”, după alimente care pot fi cumpărate, uneori, şi fără cartelă, cu maşina de scris dusă pentru control la Miliţie, cu ascultarea, parcă în compensare, a emisiunilor culturale de la Europa Liberă. Chinuit de ţânţari şi de suferinţele pe care i le provocau cele două afte mereu agasante, călătorind, când este nevoit să o facă, în vagoane de tren îngheţate după ce îngheţase pe peron, naratorul alte satisfacţii nu are decât citirea „la sală” a unor reviste („Contemporanul”, „Tribuna”) sau să stea „la desen animat la televizor şi la fotbal”. Relaţia cu televizorul („stau la televizor”) este mereu invocată, poate mai des decât aceea a răstimpului pe care naratorul scriitor îl consacră scrisului, bine dozat, acesta, în intervale minuţios consemnate („mă spăl pe ochi şi pe dinţi şi fără niciun chef vin la birou, acasă voi scrie un poem de la 9,25 la 10,25”).

Să nu se înţeleagă totuşi, repet, că naraţiunea lui Stoiciu se restrânge la proiectarea unei imagini a cotidianului sufocant, aceasta fiind într-adevăr expresivă, convingătoare, dar lăsând loc, în jurnal, şi altor semnificaţii. În comentariul din România literară (nr. 47/2017), Mihai Zamfir vorbea despre faptul că poeziile din jurnal, inserate din loc în loc, ar reprezenta şi o „revanşă faţă de atmosfera copleşitoare” din „lumea Focşanilor în 1988”, o „culme”, aceasta, a „mizeriei naţionale”. Nu înfrumuseţează poemele lui Stoiciu, imaginea acelei lumi, dar, oferind „o doză zilnică de ficţiune”, făceau posibilă, s-ar spune, vieţuirea între limitările constrângătoare.

Gabriel DIMISIANU

(„România literară”, nr. 48/ 2017)

Post Views: 4