La a treia sa carte de poezie (Negru duios, Junimea, 2016), după Bruiajul frunzei de cireş (Timpul, 2014) şi Triunghiuri captive (Junimea, 2015), apărute la aceste două edituri ieşene care continuă să lanseze nume noi şi, totodată, să le susţină şi dincolo de debut pe acelea în curs de definire şi consolidare a identităţii lor distincte (situaţie nu generală, dar care îndreptăţeşte generozitatea editorială), Gabriela Chiran îmi pare a fi o autoare aflată nu numai pe un asemenea drum al aprofundării de sine, dar şi ajunsă la o etapă-cheie a devenirii sale, cîmp tematic şi coloratură stilistică, faţă de anterioarele „trepte”. Sînt şi linii şi accente în prelungirea acelora, însă în prim-plan stă altceva; şi anume, o mai direct gravă încărcătură semantică a scrisului ei: recurenţe şi configuraţii de motive, de vectori metaforico-simbolici ai viziunii şi gesticulaţiei, aceasta din urmă mai estompată acum, în fine şi de ordinul timbrului stilistic, în perceptibilă schimbare, al vocii lirice emiţătoare intratextual. Este, cred, un moment potrivit pentru a-i evalua parcursul de pînă aici. Şi, nu mai puţin, de a încerca, poate, şi degajarea, la vîrsta de azi a poeziei sale, a unor germeni, eventuali, de evoluţie în viitor, în măsura în care se lasă întrevăzuţi.
Sînt în Negru duios, ca şi în volumele anterioare, destule, adesea modeste, voit umile chiar, repere-sinecdoce de viaţă şi ambianţă domestică, imediată, vreun cearşaf cu fald şi fără imprimeu, masa de vinil, dar şi scaunul ţepos, sala de forţă, scaunul rotativ, pense tiv şi pliuri mici. Rareori, totuşi, lăsate să rămînă în resemnarea şi cuminţenia lor de obiecte, dimpotrivă, cel mai adesea scoase din inerţia reităţii (res) lor, trase spre desfăşurări de fantezii metaforice: e zvon de certitudini împrejur/ cîntă o drujbă strigă un ceasornic/ tuşeşte regulat un radio/ şi sîmburii îţi cad pe creier spornic// şi-i sigur printre ştiri printre dovleci/ şi-i clar printre secunde şi chiştoace (sîmburi). Spectacolul unei atare animări a lucrurilor, sustrase tihnei lor mute, cu toate acestea – totuşi – refugiu (sieşi) în ele, dinspre ştiri şi secunde ale unei zile altfel anoste ? Nu, nici refugiul sugerat nu e lăsat să se instaleze, o piruetă finală răstoarnă eclerajul liniştitor: dar strigă ceasul/ drujba-i neînfrîntă/ şi-un sîmbure în creier ţi se-mplîntă. Spaţiul-text al paginii devine frecvent scena unui asemenea spectacol (verbal)-nălucire de-o clipă, cu mirajul ei efemer, de protectoare fugă lăuntrică (day dreaming), undeva mai departe , de litera seacă a realului. Nici nu mai contează prea mult cromatica aceea polarizată, ori poate oximoronică mai curînd: calul alb calul negru/ ziua neagră cea albă, vălul alb vălul negru, decît ca rampă de decolare, prag reveriei.
Mărturisiri: tot cad în păcat// mai ales/ cu visul, cristalizare limpidă a unei necesare glisări, continuu ocrotitoare, mîngîietoare, e adevărat, dar nu fără reversul ei de cenzură autoironică, lizibilă în vitrina cu dulci depărtări/ frumos feliate, ori în montajul de neagră cafea şi, strecurate pe sub masă/ tentaţii/ şi-un cec într-un alb salvator invizibil (alb salvator). Este un timp interior al lui „încă”: libertatea mea/ e încă/ frumoasa luptătoare, dar, imediat succesiv acestei ipostaze, ieşirea cu braţele ridicate/ din locaşul ei încercuit şi, nouă fentă: scuturînd jug după jug (defensivă). Tot atîtea insinuări ale duratei ireversibil alunecătoare, de la încă aparenta luare în glumă din echilibru (voi purta negru ştiu/ asta dacă/ nu mă va purta el pe mine şi curentul care-l aduce în modă/ mereu, deci serii nelimitate, producţia e continuă). Dincolo de asemenea volute şi (oricît de atenuat/ surdinizat) perceptibilă şi în discutata visătorie-refugiu, de spectacol interior al animării obiectelor, fantezist metaforizantă, la origine se află, neîndoielnic, fîlfîirea şi curgerea de „rîu” a timpului, gheara de neuitat complet, niciodată, a heracliteicului. Cîte un astăzi căruia nu-i mai este, nici pe astfel de căi ale reveriei compensatoare, accesibil înaltul: nicio cărare nu-şi continuă urcuşul/ înăuntrul meu/ nici măcar urma tălpilor în praf (excludere), notaţie a unei oboseli de suflet trăită, fie şi doar trecător. Nu uităm strigătul ceasului, cîntecul drujbei, moda şi producţia de negru. Alteori frigul şi conotaţia simbolică de anotimp interior: goale îmbrăţişate strîns/ iarna // şi eu (răspuns). Pînă la nedorita, irepresibila însă, apoteoză (către care duce/ conduce cîte o sumbră notaţie: înnoptează o cîrtiţă în mine, timpul s-a făcut un munte de-ntuneric, – aştept să-mi răzuiască/ seara/ străina piele/ spaimele cu gheara.) de după, ridicată, cortina de nailon cu pliu, cu ceva de „narativă” mizanscenă în stil Emil Botta: m-a strigat cîndva în culise// de nume abia-mi auzise// şi-n stal plecînd acrobaţii/ m-a scos în lumini şi ovaţii/ mă vrură în bisuri zăluzii/ erau pălmaşi de iluzii// şi unul privind ca prin sită/ i-a smuls divei capa vopsită// de-atunci/ i-am văzut scris pe spate/ în carne:// Managerul Moarte (aplauze).
Nu, spectacolul nu e pentru autoarea noastră doar o recuzită ludică, printre altele, ci un adevărat topos în toate cele trei volume. Cînd mai codificat în termeni aluzivi, al căror joc simulat e tocmai unul de străveziu alegorism (urmărire: e-un carnaval/ această vară neagră/ oricine poartă chip de împrumut/ şi eu de mască port o jumătate/ şi caut jumătatea ce-am pierdut, cu ochii după, prin figuraţia de bal mascat eliadesc sau bulgakovian, măşti/ predestinate să m-aleagă/ regina unui bal de vară neagră.) Pseudo-eufemizare, subminată chiar pe circuitul edificării ei. Cînd, alteori, păstrînd totul între limitele unei distribuţii de roluri, încă în probe, ni se spune, şi abia apoi către definitivare, ca în tipare: ce poveste mă va include cu adevărat// în ce episod intru eu în joc/ a început partea cea mai importantă/ cînd îmi vine rîndul să spun// sînt deocamdată/ într-un rol secundar/ în poveştile altora, cu încă timidităţi şi alinturi de ucenicie: cine îmi va face semn să intru/ cine îmi va sufla dacă uit, pe un itinerar parcă încă reversibil, măcar jucat-incert: mă duce trenul acesta în alte tipare/ sau mă aduce din ele// este mătasea asta de nuntă/ ori// de altă nemaivăzută culoare ? Astfel încît accentul semantic nu poate fi decît unul de întrebare retorică, totuşi nu încă şi de o sumbră, funerar-anticipativă intonaţie. Nu e însă vorba, nicicum, numai de vreun soi de retorică/ tanathofilă cochetărie, în toată această arie a unui ludic pe muche de cuţit. Înnegurarea şi adumbrirea, fie şi trecătoare, sînt reale, dar nu împinse către patetice hiperbolizări şi ţipăt, ci modulate în matca unor (poate mai rafinat transmisibile aşa) piruete şi pianotări în semiton. Ce e duios într-un astfel de negru? O plasticitate şi o seducţie, verbale, ca de echivalent poetic al unor nocturne chopiniene? Altfel spus, o catifelare nu de ordin pur fonetic, ci de tonalitate a dicţiunii în poezie, care, surdinizînd, să nu diminueze impactul la lectură, doar rafinîndu-l, făcîndu-l mai subtil decît dacă i s-ar fi preferat o directeţe net confesivă, transparent elegiacă.
Rezultanta de sinteză a unei atare palete lirice, deloc reductibilă la getting older şi death, e una de substanţă gravă, captată însă nemohorît şi necrîncen în expresie, ba dimpotrivă, ludic, în cheia jocoseriosului. Nu e deloc o întîmplare că volumul numără destule pagini de proiecţie lirică dată unui suflet maturizat, nu bătrîn, cu atîtea citabile sugestii de metatext/ metapoezie, urcînd din formulări metaforice (inclusiv métaphores filées): ar/ prinde aromă şi gust// făina asta de-argint/ ireală/ ce mi se cerne în gură degeaba/ oricît o gîndesc/ o degust// dacă aş amesteca-o/ poate/ cu apă simplă adevărată// cu surîsul întîrziat al cărnii/ îmbărbătate/ de încă/ o lacrimă neagră/ de încă/ o dimineaţă pe gratis (printre degete), răsfăţuri de cîte-o zi/ pe care trebuie/ s-o/ mbraci frumos, cu miros proaspăt de pîine dat ei şi ceruri noi-antidot ochiului hirsut (smoală) şi, pe aceeaşi linie, penultimul bal şi prima nuntă de jar ale miresei eterne, totul – pe-un drum ce mă poartă/ către / codul primar// recitindu-mă (lectură invers): lectură ce bate, invers, dinspre „podoabe” către un strat mai adînc, de restaurate esenţe, frumoase în simplitatea lor austeră, dezvăluită numai codului primar. Un demers care nu e coborîre, dovadă această nerăbdare: cît de adînc între cer să cobor şi instincte/ cît să mă scutur de multele reci/ suprafeţe// cît să se-nfigă-n lumină cuvîntul/ ca-n rouă un dinte// cît să-l aştept// reîntors/ cu tăceri să mă-nveţe: o îngemănare de ars poetica (pentru sine) şi decantări de existenţială sagesse/ wisdom, care nu urîţeşte imago mundi şi nici imago sua, ci le echilibrează în sublimarea de lumină calmă şi înaltă a dialogului lor reciproc îmbogăţitor în inflexiuni şi nuanţe. E palierul suprem, de dialectică internă a lirismului nou, de acum, din Negru duios, de inter-comunicare între un sine emiţător implicat în distilări de esenţe adînci, la care se accede, şi, pe de altă parte, o delicateţe de spirit al unor graţioase sublimări, denudate, eliberate de podoabe.
Sigur că volumul mai are şi pagini de un lirism ceva mai anemic, ori parcă în tatonare către un sens, sau cel puţin aşa îmi apar mie (greşeala, cuvînt otrăvit, simulări). Surprind, chiar dacă rare, şi unele momente de rostire nesigură pe cuvînt: vreo resemantizare, poliedre, mă poziţionez, lacrima ejectată, ori înceţoşat semantic napalm. Nu sînt multe, dar fără ele ar fi fost şi mai bine, cred. În fine, nu voi scrie aici despre modulaţiile metaforismului cromatic, gen nu numai negru duios, dar şi alb corupt, alb defunct. A făcut-o deja aplicat şi temeinic, în chip de cuvînt însoţitor, Ioan Holban (Eu sînt altcineva ?). A treia carte de poezie a Gabrielei Chiran nu dez-amăgeşte aşteptările deja cititorilor săi, pentru că nici pînă aici nu le-a amăgit, cum n-o face nici acum. Negru duios e o mai decisă radiografie interioară, cea a unei voci lirice unduitoare, printre săbii reci, metaforice cochetării de baionetă fină de la rever şi huruitul timpului, ca dinspre rozul cu dulcele veşted cu palida fiere să vină cuvîntul reîntors/ cu tăceri să mă-nveţe. Reverenţa–fentă stilistică a duioşiei din titlu e poate promisiune, doar aluzivă, a unor viitoare iluminări şi încă aprofundări de miez al unui lirism în continuă devenire, nu smucit, nu prin zgomotoase rupturi, ci prin volute şi nuanţări, discrete, însă de neignorat, apte de reconfigurări în stare să-l îmbogăţească de la o carte la alta.
Nicolae CREŢU
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.