De curând, la editura Junimea (Iaşi), a apărut cartea Raiul ca toate zilele semnată de poetul maghiar Halmoş Sandor născut în 1971 la Satu Mare. El se adaugă reputaților poeți maghiari născuți la Satu Mare – Dsida Jeno (17 mai 1907-7 iunie 1938), Kovacs Andras Ferenc (17 iulie 1959), Jank Karoly (21 dec. 1967), toţi cu o ascendentă imagine literară în țară şi peste hotare. Matematician de formație, Halmoşi Sandor a făcut studii la Cluj, Budapesta, Karlsruhe şi Stuttgart. A trăit 16 ani în Germania, iar din 2006 s-a stabilit la Budapesta, unde a debutat editorial, în 2001, la Editura Littera Nova cu volumul „a demonokkai flancolo/epatând cu demonii”.

Versiunea românească de la Junimea este semnată de Kocsis Francisko – un fidel traducător de poezie maghiară în româneşte (A se vedea volumele – EFECTUL ADMIRAȚIEI. Poeți maghiari din Transilvania, Ed. Ardealul, 2006, EFECTUL DE PROPAGARE. Poeți maghiari de la Echinox, Ed. Ardealul, 2018). Volumul anunță un poet de forță, cu un discurs interogativ, direct, cu replică la modul în care este receptată poezia în contemporaneitate, o poezie autoscopică care îşi disipează dramatismul într-un joc al alterităţilor prin formule lingvistice pline de asocieri culturale şi aluzii morale spre spectrul societății globaliste.

O particularitate a poeziei sale stă sub semnul multiplicității codurilor de lectură prin care autorul îşi maschează – sau îşi derivă subiectivitatea – amintind de poezia „simulacru” a lui Fernando Pessoa.

Avem în vedere ciclul de patru poeme aşezate sub titulatura de „JA, poetul distins cu premiul JA”, unde inițialele „JA” – a poetului Jasz Attila*, laureat cu prestigiosul premiu din Ungaria, „Jozsef Attila”** devin emblema „poetului exemplar”, oficializat, pretext al unei călătorii inițiatice în realitățile contemporane în care ființa umană – aici POETUL – este captiv ca  într-o oglindă balzaciană, cu distorsiuni şi evocări parodice de un puternic efect literar – „poetul JA, distins cu premiul JA, care-l caută pe Pessoa, şi-l găseşte şi în locul meu” (pag. 39), unde eponimul „JA” devine un paravan al schimbărilor de paradigmă din limbajele poeților contemporani – ca un hibrid între continuitatea ilustră a poeziei lui Jozsef Attila de ieri şi paradigma reformatoare a tânărului Jasz Attila care reprezintă poezia de azi – e o “cale” sau o „scurtătură” se întreabă poetul sătmărean – „…ne place ceea ce provocă? / Sau o urâm? / S-o detestăm, cum facem cu lumea după faptele noastre / mizerabile? / S-o privim de sus? / S-o sanctificăm / S-o scriem cu apocrife?…” (pag. 41). Multiplicitatea lumii – cu spațiul ei ubicuitar care poate fi oriunde (Cabo da Roca, Estorial, Belimb, pe malul Nekarului, Stuttgart etc.) cum spun subtitlurile poemelor – „călătoreşte prin Germania de Sud, dar nu-l găseşte pe Arthur Rimbaud” (pp. 43-45), sau „îl caută pe Holderlin. Urcă în încăperea din Turn,care e goală” (p. 46).

În pregnanța portretului-parodic „JA” este şi duplicitate şi „simulare” (termen al lui F. Pessoa), dar şi un joc al eului auctorial, cu tuşe îngroşate, în care se pastişează pe el însuşi anexându-şi adevărul poetic ca o „transcendență trăită” (termen al lui Denis de Rougemont) care nu poate „arde” sub masca altuia, ci se macină în el însuşi. Cel mai bine se vede acest lucru în poezia unde se descrie urcarea lui „JA” în turnul unde a locuit Hölderlin. E o ruptură aici de imaginea „oficială” a „poetului premiat” în care Halmoşi Sandor se ia pe sine în răspăr cioplindu-şi un autoportret veridic – „…am făcut glume pe socoteala asta, că zilnic / fac naveta între nebunie şi moarte, şi într-adevăr, m-am fandosit / cu demonii, eram subțirimea hârtiei, hipersensibil, bucuria / celuilalt, opulență, codice de iubire. / Dar să nu înnebunim chiar de tot! // Viața nu se poate imagina fără poezie. / Iar nebuni întregi la minte îi avem pe poeți” (p. 46).

Folosindu-se de o gramatică insurgentă, cu pigmenții neaoşi, fiind adeptul expresivității directe în care „demonii trebuie numiți,/ trebuie îmblânziți, trebuie chemați”… (p. 26) el se dezlipeşte de „pieptul” patriarhului Jozsef Attila şi înțelege că trebuie să alegi „curva aia de indiferență a vârstei adulte” şi „nepăsarea futută a maturității din noi” ca să afli că „acum te doare şi faptul că nu te mai doare la fel de tare…” (p. 71).

Sunt ezitări, erezii de-o clipă („…cine şi cui i-a greşit / cine a făcut pe zeul / cine pe omul nepăsător de zei”… (Nu ştiu), ale unei intimități vulnerate care nelinişteşte, care transmit o stare de insolitare unde, abia aici, e posibilă „frumusețea” – „necontenit se prelinge din mine / frumusețea / această supurare ciudată / n-am ştiut că există şi aşa ceva / mai demult am crezut că pentru fiecare picătură / trebuie să te apleci şi trebuie s-o bagi sub ochii fiecăruia / ca să nu dispere…” (Aceste câteva poezii).

Însă e vorba, în aceste poeme, de o intimitate întinsă pe un “calandru de nervi” (Nu ştiu), întinsă „până ți-ajunge la gât /…să jupoi pielea clipei” (Până ți-ajunge la gât), un permanent balans existențial, presimțirea unei vacuități când “nu există sus şi nu există / jos, atunci nici în tine nu există nimic şi nici tu însuți / nu exişti, unde ar putea deci oaspeții aceia intra?” (Cerul înstelat deasupra mea…). Suntem la marginea singurătății în aceste poeme, o singurătate care e o “insulă”, în care trebuie să-ți asumi o ardere totală capabilă să stârpească “până şi forțele diabolice cu care / năvălim unii în visele altora… / ca de-acolo să mânăm  spre cer turmele sufletului (Domnişoara Judit).

Poemele preamăresc „venirea dragostei” (Cântecele lui Iov), acel moment când „vorbeşte omul cu îngerul / despre iubita şi păcatele sale” (Ce-ar fi dacă), ca într-un apostolat în care există un „Codice de iubire”, un fel de testament în care îndrăgostiții sunt “călăuze de suflet” – “Se călăuzesc pe ei înşişi / şi lumea la sine însăşi – şi de-acolo afară”. “Codicele” este înțesat de apoftegme („Iubirea te eliberează în fiecare zi”, Dacă lipseşti de la locul tău se prelinge lumina / Dacă eşti prezent creşte viața”, „Ceea ce păstrezi, ai. / Ceea ce cedezi vei avea” etc.), nu străine de perceptele  biblice care avertizează asupra capcanelor iubirii – „înşelări, minciuni, / mângâieri, luări în brațe, trişări, sărutări, / răniri, anotimpuri…” (pag.110). Iubirea, în „codicele” propus de poet ar fi „la margine de rău şi bun”, e chiar preaplinul vieții – „Nu se poate iubi bine sau rău./Se poate numai iubi” (pag.110).

Fundalul acestei poetici este cultura, raportarea la poezia umanității, la poezia unor apropiați, ca  un misterios alfabet cu a cărui litere descifrează sensurile vieții. Poezia / cultura, în viziunea sa, trebuie împărtăşită – „să aştepți pe cineva  cu care să împarți ploaia / pe Nichita Stănescu / pe Rilke, / pe Hodjak / pe Pastior” (p. 25), mai ales atunci când îndoielile, trădările, ne clatină domesticitatea placidă şi ne zguduie lăuntricul pentru că „ceva diabolic oboseşte în noi” şi „plânge cineva înăuntru”(Pentru că nici o umilire nu-i veşnică).

E o stare limită când „jinduieşti” după linişte şi lumină. Poetica acestui „program” – artă poetică – se poate decela bine din „Suita Wamsler II” unde paralela dintre „viața smălțuitorului” şi „naşterea poeziei” este grăitoare – „Fiecare artă autentică ia naştere prin foc, / Sau piere prin foc. / Cel ce nu stăpâneşte patima e pârjolit  de ea. / Ori îndată, ori după repetate arsuri. / Trebuie s-o drămuieşti precum merindele pentru drum” (p. 83). Sentențiozitatea gândirii din spatele acestor meditații („pentru că eu sunt poet şi matematician” – Lamentație îndrăzneață) tinde, totuşi, spre freamătul vibrant al vieții, cu vulnerabilitatea duratei, cu implacabilul sublimului pe care-l caută, cu acea „balanță a rației” (pe care o numeşte L. Blaga în „Trilogia culturii”) şi care ține „trează în noi frumusețea” – „Scopul e, oricum, roua  din jurul inimilor noastre, / Liniştea / De-afară şi dinăuntru, / În care presimți poate vreo corelație mai profundă, / Dacă avem noroc, / Dacă ajungem în starea de grație. / Pentru că acestea nu se pot forța, provoca, / Nici extorca de destin…” (Suita Wamsler, II, 3).

 

Note

 

* Important poet contemporan, maghiar, născut la 2 martie 1966, redactor şef al revistei „Uj Forras”. Trebuie adăugat că el a recunoscut, într-un interviu din România literară (nr. 49/2019), că a fost influențat de modernitatea limbajelor din poezia românească (Ion Mureşan, Aurel Dumitraşcu, Nichita Danilov, Bogdan Ghiu) la care a avut acces prin traducerile poetului Jank Karoly, originar şi el din Satu Mare, din valoroasa lui traducere – Fust a dombrol / Fum pe colină. Negy roman kolto, apărută la editura JAK Jelenkon, Budapesta – Pecs, 1997.

** Jozsef Attila (1905-1937), important poet al modernității maghiare, autor de eseuri literare şi filosofice.

George VULTURESCU

(„Poesis”/ octombrie 2020)