Lansarea volumului Mircea LUCESCU – „Mirajul gazonului”

Loading Events

Luni, 2 decembrie 2024, ora 17.00

Iaşi, Palatul Roznovanu, Sala Mare

Prezintă: Ovidiu IOANIŢOAIA, Mircea Radu IACOBAN, Grigore ILISEI, Vasile ARHIRE

Amfitrion: Simona MODREANU

 

Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

Prefaţă de Mircea Radu IACOBAN

 

Carte-eveniment! Informații și fotografii noi și incitante!

Mirajul fotbalului, o sintagmă simplă în aparență, cu care ne-am obișnuit, trăind-o cu toții în inimă când ne apropiem de jocul acesta, parte vie a organismului social. Pus ca emblemă a volumului scris de Mircea Lucescu în 1981, la propunerea Editurii Junimea, Mirajul fotbalului spune mult mai mult decât eterna încântare, particularizând prin momente cheie evoluția unui mare fotbalist, devenit între timp, de atunci și până acum, marele antrenor strălucitor Il Luce.

43 de ani au trecut, iar tânărul de atunci, de doar 36 de ani, care-și deapănă cu mult talent scriitoricesc, dar și cu un inspirat simț de analiză critică și psihologică, traseul de fotbalist, revine acum, la maturitate deplină, cu o nouă ediție, revizuită și adăugită, tot la Junimea, cu mesajul explicit al provocării la amintiri din vremea glorioasă a anilor ’60-’70 din secolul trecut, pentru cei care au trăit acele momente, dar mai ales cu dorința de a povesti tinerilor de azi care a fost drumul pe care l-a ales copilul sărac din mahalaua Bucureștiului postbelic ca să ajungă pe înalta treaptă a gloriei de acum. Retrăim în textul de atunci, reluat în 2024, plin de savoare literară, depănarea, an cu an, a evoluției fotbalistului, de la piticul, juniorul, jucătorul în ligi inferioare și studențești și până la titularul marii echipe Dinamo și, de foarte tânăr, titular și căpitan al Naționalei României.

Share This Story, Choose Your Platform!

Istoricul Junimii

Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.

Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Go to Top