Bărzăunii lui Dumitru Vacariu

coperta-1-dumitru-vacariu-curbe- Dacă nu mi-aş vedea lungul nasului şi mi l-aş lua la purtare, aş cădea şi eu în păcatul împăunării, susţinând, sus şi tare, că sunt posesorul unor puteri măcar supranaturale, dacă nu chiar şi mai şi. Că sunt un proroc, de pildă. Sau, fie şi un prezicător ceva mai răsărit decât doamna Breabăn, de la mine din sat, care – pe timpul războiului – le ghicea, în cărţi şi în bobi de fasole, la nevoie în grăunţe de popuşoi ciocantin, spunându-le încurajările de care bietele femei aveau nevoie ca de aer: „Ţie, Ileana, îţi cade unul de roş”. „Aista-i Ion al meu” – sărea în sus de bucurie Ileana. Şi aşa mai departe…

Cum, însă, eu nu sunt nici una, nici alta, mă mulţumesc să mă laud cu ce pot. Adică cu puţin. Că aşa e românul. Dacă îi dai mult, face mofturi. Dacă îi dai puţin, zice: „Bogdaproste şi pentru atât!” Dacă nu-i dai nimic, el ridică ochii în sus şi se roagă: „Dă, Doamne, ploaie!”

Ca să nu o lăbărţez prea tare, am să cobor cu picioarele – dar mai ales cu capul – pe pământ şi am să mă opresc asupra cărţii bunului meu prieten Dumitru Vacariu, pe care el a botezat-o Aventurile Bărzăunului. Fără a părăsi ideile înşiruite la începutul acestor însemnări – fugare, dar neuşuratice – simt îndemnul de a face, totuşi, o anume legătură cu ce urmează a fi scrise. Cunoscându-l, chiar dacă nu până în măduva oaselor, pe acest scriitor de mare substanţă şi sensibilitate, mi-am îngăduit, cu o vreme înainte de apariţia cărţii care mă face să o aduc în atenţia cititorilor, să fac, totuşi, o prezicere: „Nu se poate – îmi morfoleam eu gândurile – ca Truţ să nu coacă el ceva. Din câte am băgat de seamă, lui îi umblă o mulţime de bărzăuni prin scăfârlia doldora cu tot felul de lumi închipuite”. Acum, dacă stau drept şi judec şi mai drept, pricina principală este dragostea lui Dumitru Vacariu pentru copii. Pe care el îi vede şi îi consideră ca fiind nişte îngeri. Poate chiar adevăraţi îngeri. Asemenea florilor, dar mai pereni decât florile.

La drept vorbind, Dumitru Vacariu însuşi este un copil. Să nu fie deturnat – că se întâmplă adese – sensul spuselor mele, am să şi fac precizarea: Truţ nu a intrat în mintea copiilor. El este, în spirit, un copil, mereu însetat de puritate şi mereu flămând de lumină. Ceea ce mă îndeamnă să duc gândul mai departe. „Omul care nu a luat cu sine sublimul copilăriei seamănă cu o poiană fără de flori” – am citit cândva, undeva… Copilul naiv, dar nu credul; copilul isteţ, dar nu încrezut; copilul curios, dar nu indiscret; copilul încrezător, dar nu orgolios; copilul aureolat de zâmbetul sincerităţii şi de dorinţa iubirii – cam acesta este, creionat doar, portretul pe care Dumitru Vacariu îl poartă cu sine de la facerea lui şi până la starea lui de moşneag îndrăgostit de vârsta copilăriei.

Gestul Editurii „Junimea” de a include Aventurile Bărzăunului în promiţătoarea Colecţie „Uliţa copilăriei” mi se pare – ba chiar este ” unul demn de tradiţiile literaturii naţionale, pe care Iaşul nu doar le-a cultivat, ci le-a şi întreţinut prin adaosuri de noi valori, menite să împlinească harul cu care este înzestrat un popor de oameni dăruiţi cu virtutea copilăriei. Nu ştiu cui aparţine iniţiativa Colecţiei, dar îi laud prieteneşte pe aceia care şi-au însuşit-o şi o pun în operă.

Mă alătur şi eu acelora care socot că formula „literatură pentru copii” nu e tocmai fericită. Dacă nu chiar exterioară fenomenului. Pentru că, aşa cum au spus şi au scris toţi cei care au avut căderea să o facă, nu există decât un cuvânt care să desemneze arta cuvântului scris: literatură. Iar literatura are vârsta Veşniciei şi se adresează tuturor vârstelor trecătoare. Iar Dumitru Vacariu dovedeşte că ştie acest lucru.

Îmi aduc aminte de admirabilul meu profesor de Română de la Liceul Naţional din Iaşi, Gheorghe Iftinchi. Ne citea din Amintiri din copilărie de Ion Creangă şi râdea cu lacrimi. Şi se… scuza: „Băieţi, vedeţi, eu sunt un om bătrân, dar tot îmi place…” Şi ne mai spunea domnul profesor: „Băieţi, cine nu ştie să se copilărească e ca un copac uscat, la care nici vrăbiile nu trag”.

Pe cine să mai fericesc?! Pe toţi acei care scriu literatură, dar nu cu dedicaţie specială „pentru copii”, ci în spiritul acestei vârste în care totul este curăţenie şi lumină. Exemplul lui Dumitru Vacariu, care continuă tradiţia clasică a literaturii române, e unul demn de luat în seamă. Admirabilii lui „bărzăuni” îl pot scoate pe cititorul năpădit de tot felul de întâmplări ale timpului de acum şi îl pot revigora mental şi sufleteşte, inducându-i neasemuita vibrare a universului copilăriei. Tocmai de aceea m-am ferit să comentez litera cărţii, stăruind, în schimb, asupra spiritului ei, întărind fapta mea prin nostalgia poetului: „Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?…”

Vasile FILIP

(„Baaadul literar”, anul X, nr. 2 (37), mai 2016)