Doi grădinari

Taifasul moldovenesc ar trebui, probabil, înscris în patrimoniul UNESCO. Spre deosebire de bășcăleală valahă, unde primează iuțeala replicii, batjocorirea celui mai slab și sindromul google tumoral (e inevitabil ca sudicul să le știe el pe toate!), unde niciodată nu e posibil dialogul între egali pentru că orice comunicare e o dispută, o confruntare unde adversarul trebuie călcat pe gât, taifasul moldovenesc e altceva (ardeleanul, fiind în general un om harnic și ocupat, nu prea are timp de pierdut cu lucruri futile cum ar fi dezbaterea de idei, astfel încât, de cele mai multe ori, din expresia „șăd și cujet“ nu mai rămâne decât prozaicul șăd).

Este în Moldova un reflex al zădărniciei, al relativității datorat invaziilor periodice ale barbarilor din Răsărit care distrugeau tot ceea ce ridicaseră localnicii (de aceea, aici, doar mă­năstirile fortificate au rezistat asaltului timpului, nu și arhitectură urbană), o me­lan­holie contemplativă a omului împăcat cu soarta, un fior oblomovist care în­deam­nă la inacțiune și la reflecție. Pe scurt, un spirit conservator, tradiționalist prin elecțiune, dar mult mai deschis către efervescența meditației și către dezbaterea de idei. Nu degeaba se spune că moldovenii au generat ideile pe care le-au fructificat valahii, fără marii moldoveni neavând aceștia din urmă ce nume să dea bulevardelor din orașele proprii. De aceea, taifasul a depășit simpla condiționare orientală de a bate câmpii levantin, la o partidă de table, cu cafea și mastică, devenind altceva, mai presus de entertainment. Devenind, de cele mai multe ori, atunci când cei în cauză își puneau la bătaie propria lume, un spațiu al dialogului privilegiat, al sporirii ritualice a fiecăruia dintre vorbitori prin împărtășirea cu celălalt, un spațiu în care ascultându-se reciproc, reînviau Upanishada, cunoașterea prin tăcere activă, prin ascultare care te îmbogățește.

Mai rar în zilele noastre, dominate de isteria comunicării fragmentare, de chiotul barbar al discursului primar, nearticulat, de impostura guralivă și de „democratizarea“ discursului public, devenit din ce în ce mai rudimentar și mai agresiv, vulgar-contondent, să găsești oameni dispuși să stea la taifas cultural și filosofic. Mai ales că această minune s-a desfășurat nu în grădină, așa cum s-ar fi cuvenit, cu gratuitatea de rigoare, ci sub ochiul neîndurător, impudic, al camerelor de luat vederi din studioul de televiziune ieșean Apollonia TV, într-o serie de emisiuni care au mai dezmorțit atmosfera lâncedă a urbei cu alt tip de subiecte decât obișnuitele cancan-uri politice sau cu ororile faptului divers cu care ne imbecilizează zilnic televiziunile centrale. Cum însă televiziunea, chiar stocată pe internet, se topește în neant, cei doi cărturari – pentru că, spre disperarea publicului larg, nu e vorba aici de icnetele dezarticulate ale vreunei vedete de tabloid – au găsit de cuviință să finiseze aceste dialoguri și să le adune sub coperțile păstră­toare ale unei cărți1, convinși fiind că au astfel mai multe șanse de a provoca timpul decât iluzoriile formate digitale care se schimbă tehnic o dată la zece ani făcând extrem de dificilă păstrarea lor (spre exemplu, pergamentele de peste cinci veacuri de la arhivele ieșene pot fi lesne citite, în timp ce dischetele din anii 90, nu). Așa că, dragă cititorule, așază-te lângă mine și ascultă.

E o poveste despre doi oameni îndră­gos­tiți de carte și de țara lor. De fapt, de cultura românească cu toate rădăcinile ei indo-europene, latine, slave, grecești, cu spiritul ei zbuciumat în care eresurile ancestrale s-au conjugat cu creștinismul oriental, ortodox, care a turnat în paleografie slavonă urmele culturii scrise, s-au polisat în modernitatea franțuzească adusă de Pavel Kisseleff și s-au desăvârșit în forme europene grație formidabilului efort de modelare reușit de fii de boieri rafinați intelectual în universitățile europene care, întorcându-se acasă, cu sprijinul neprecupețit al Franței, au transformat cele două principate, aflate sub suzeranitate oto­mană, într-un regat independent dezvoltat, sub influența civilizatoare a Europei Occidentale. Ce-i drept, grație unui rege neamț. Doi intelectuali, scriitori, aflați la vârsta bunei maturități, care îndrăznesc să sfideze clișeele timpului gândind cu mintea din dotare și care vorbesc despre cultura și spiritualitatea națională în concertul global folosindu-se pentru demonstrație de uneltele specialității lor exersate profesionist vreme de ceva decenii.

Ioan Holban, strălucit absolvent al Filologiei ieșene, cu un doctorat remarcabil despre literatura subiectivă, este cel mai important critic al generației lui, cu o istorie a literaturii române contemporane de referință, scrisă mai mult în siajul descriptiv-exhaustiv al lui Laurențiu Ulici, decât în tradiția de neegalat (inhibitoare și impracticabilă, în opinia mea!) a efervescenței subiective, de roman de idei, care marchează Istoria lui George Călinescu. Excelent manager cultural (cu câteva povești de succes la activ în jurnalism cultural și teatru), Ioan Hoban este, de mai bine de două decenii, și un versat amfitrion al dialogurilor culturale televizate fiind provocatorul prin excelență, în sensul terapeutic, desigur, adică cel care stârnește temele de dezbatere nu fără un prealabil ocol descriptiv care îi dezvăluie latura cărturărească și capacitatea de sinteză. Plasat, modest, în spatele ilustrului său partener de dialog, Ioan Holban face el însuși o rafinată și erudită analiză a contextului în care este lansată întrebarea și intervine de fiecare dată în cunoștință de cauză.

Cei care cunosc bonomia și gene­rozitatea lui „Puiu“ vor fi poate surprinși să-i descopere aici nu numai forța sintetizatoare, inerentă criticului, ci și acribia detaliilor și viziunea teoretică largă a omului familiarizat cu istoria și antropologia culturală. Mie mi-au atras atenția două lucruri, în afară de ceea ce știam deja despre cei doi iluștri parteneri de dialog: o perspectivă afină asupra identității ro­mânești în concertul global, rod, poate, al unei mărci comune a timpului formării lor intelectuale și o profundă, trăită, integratoare cunoaștere creștină asupra lumii, lucruri, vai, atât de „demodate“ în vremu­rile de azi, hrănite cu surogate de gândire și cu clișee neomarxizante, ateiste și robo­tic-globalizatoare ale McDonald-ului ideologic corupător, „progresist“.

Nicu Gavriluță, adevărata vedetă a acestui dialog, este unul din rarele exemple de savant cu formație riguros-științifică din domeniul socio-uman care își upgra­dea­ză constant condiția intelectuală folo­sindu-se de o înzestrare literar-eseistică întru totul comparabilă cu magistrul său declarat, Mircea Eliade. Sociolog de formație, profesorul ieșean a făcut dovada unui har administrativ peste medie în cele două mandate ca decan al Facultății de Filosofie (ah, ce splendid rector ar putea fi!) și și-a extins orizontul de cunoaștere și interpretare punând la lucru un instrumentar hermeneutic care-l individualizează deja în breaslă. Disponibilitatea sa pentru imagine și antropologie culturală, pentru etnografie și istoria ideilor și cre­dințelor religioase, precum și plasticitatea formu­lărilor unui eseist apreciat de comunitatea scriitoricească au făcut din Nicu Gavriluță un perfect partener de dialog pentru o astfel de dezbatere. Pornită întâm­plător, de la o emisiune, această aventură a unei în­cleș­tări culturale fără parapon, convergentă nu divergentă, ar putea fi, pentru intelectualitatea tehnică, medicală și juridică precum și pentru o bună parte a intelectualității umaniste, măcar din Iași, o provocare și un îndemn cultural de a descoperi „cartea verii“. Să vedem de ce.

În chiar termenii asumați de autori, aceas­tă carte1 „este una despre con­știință, mentalitate și atitudini cosmopolite. Mai exact, dialogurile noastre se doresc a fi o arheologie spirituală care să (re)descopere fondul cultural străvechi care lega și asigura unitatea profundă a unei mari părți din actuala Europă“. E un pariu în egală măsură îndrăzneț și riscant. E o provocare la reflecție și lectură, făcută cu excelente mijloace pedagogice – de altfel, o spun din capul locului, latura cea mai tare a acestei dezbateri este dibăcia profesio­nistă a autorilor de a face inteligibile pentru publicul larg teme destul de specioase de etnografie, antropologie culturală, istoria ideilor și credințelor religioase, critică și so­cio­logie a culturii sau care țin de dezbateri ideologice fierbinți ale contemporaneității, evitând limbajul extrem specializat sau referințele stufoase, potrivite pentru lucrări academice. De aceea, spuneam, cartea se adresează cititorilor (atâția cât au mai rămas în lumea noastră dominată de imagine și sterilitate critică) dornici să-și îmbogățească orizontul cultural cu informații noi, inteli­gente și provocatoare intelectual.

Nu e nicio surpriză, pentru cunoscători, că autorii reiau, cu mijloace ceva mai postmo­derne, dezbaterea interbelică dintre idiomatic și universal, ideile și referințele culturale ale celor mai reprezentativi gânditori ai acelui timp, Vulcănescu și Noica pentru primatul autohtonist și Eliade pentru forța integratoare a universalității arhaice, fiind copios dez­bătute și puse la lucru în dialogul ieșenilor noștri. Firește că azi globalismul, preponde­rent economic și însoțit de o ideologie a desțărării omogenizante – care stigmatizează doar naționalismul țărilor mici -, are în principal efecte universal-nivelatoare la nivelul consumului fiind o rezultantă a capitalismului corporatist transnațional, dominator prin natura expansiunii sale, singura năvălire primită cu brațele deschise de victimele ei. În acest context, dezbaterea temelor identitare prin prisma rădăcinilor arhaice și a localismului insurgent poate părea desuetă și contraproductivă, dar autorii au asumat pieptiș această poziționare controversată și, de aceea, efortul lor merită discutat.

Profesorul Nicu Gavriluță este, de departe, unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei academice a lui Mircea Eliade și interpretările sale privind fondul arhaic al culturii europene (civilizație care, da, trebuie reamintit!, este una a excelenței culturale, cu primatul valorii estetice față cu identitatea antropologică) derivă direct și asumat din perspectiva eliadeană (mă gândesc chiar că textul acestui dialog ar merita pus pe internet și marcat pentru motoarele de căutare astfel încât un haștag eliadepescurt să poată funcționa pentru cei care vor să treacă măcar cu un pas peste Wikipedia). Numai această ipoteză de lucru, care reactivează viziunea și metodologia marelui dispărut de la University of Chicago, ar merita o dezbatere de sine stătătoare știute fiind reacțiile adverse din deceniile trecute la Eliade și la opera sa, reduse propagandistic și ideologic doar la opțiuni politice eronate de tinerețe. Vom amâna, totuși, această direcție de polemică, deși ea nu e fără legătura cu substanța dialogului de azi. Provocat de Ioan Holban, și el cu serioase lecturi legate de etnografie și antropologie culturală, un excelent cunoscător al literaturii populare și al meca­nismului imaginar al miturilor fondatoare ale culturii românești, profesorul Gavriluță creionează, cu linii hotărâte, borangicul ima­ginar al rădăcinilor nevăzute, arhaice ale culturii europene în general și ale culturii ro­mânești, în particular. Descrierea minuțioasă a temelor arhetipale, a ritualurilor păgâne, a fondului precreștin din care se hrănește cultura noastră populară, esențialmente orală, dar ale cărei urme le putem descifra în roca vulcanică, perenă, a tradiției, fac interesantă și utilă această carte chiar pentru cunoscători, cărora o boare răcoroasă de informații și nuanțe care fuseseră acoperite de uitare le poate împrospăta benefic memoria operațio­nală și instrumentarul hermeneutic de zi cu zi. Și mie, care sunt familiarizat, în mare, cu multe dintre temele dezbătute, lectura mi-a adus o mulțime de surprize plăcute. Sunt pagini memorabile despre înțelesurile ascunse ale unei nuvele scornite de un zețar (Petre Ispirescu), Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte care a devenit în mentalul colectiv basm sau despre fondul arhaic, precreștin, înscris în ordinea naturii cu simbolistica și rostul atribuit copacilor (ah, cum va face să tresalte sufletul peregrinilor de azi, splendida decriptare a „spovedaniei la brad“) sau animalelor (cerbul, ursul sau, de fior născător pentru români, cu adânci vibrații sălbatice, lupul). Apoi, i-aș trimite pe tinerii profesori de literatură română să-și fișeze secțiunile despre miturile identitare ale românilor, cu sinteza informațiilor despre Miorița sau cu detaliata punere în context balcanic a mitului sacrifi­ciului necesar edificării creației, întrupat textual de Legenda Meșterului Manole. Tot pe această filieră, a întemeierii identității ro­mânești pe înțelesurile adânci ale tradiției, aș selecta, pentru corporatiștii intoxicați de clișeele omogenizante, superficiale, ale New Speak-ului, un florilegiu de paragrafe (da, tot cu haștag) despre înțelesurile profunde ale lui acasă și relația lui cu casa (care nu se construiește oriunde, care trebuie să aibă măcar un brad și un mesteacăn – la săraci merge și salcâmul din „Moromeții“-, despre cum se cuvine să o aperi de duhuri rele și blestem (da, în postmoderna uzuală se zice „prin Feng-Shui“!) în general despre toate aceste mici detalii semnificative pe care societatea contemporană, nivelatoare și imbecilizantă, nu numai că le-a șters, dar le mai și stigmatizează cu metodă. Nu mai adaug aici temele cele mai controversate, probabil, pentru publicul contemporan, de regulă ateu și sectant multicultural, cele legate de rolul de coloană vertebrală a culturii europene dat de tradiția iudeo-creștină în jurul căreia s-au sedimentat valorile spirituale pe care autorii, creștini orto­docși practicanți, le-au asumat fără ipocrizie din capul locului. Cu toate că întreaga dezbatere despre balcanism și tradiția bizantină a bisericii subordonate unei puteri pe care o investește ea însăși „cu har“, pleacă de aici și merită purtată pe acest teren.

Deși cu un titlu tern, clișeistic, această carte e un splendid tratat de horticultură. Despre cum se poate sădi, săpa, uda și întreține Gră­dina Raiului Cultural. Căci, după cum știm, și de la Eliade, tema Paradisului Pierdut animă literații și intelectualii cărora (post)modernitatea tehnică le dă frisoane și îi îndeamnă la construcție ficțională și la „cădere din timp“. Îi provoacă fecund la inventarea unei grădini paradisiace în ograda proprie, prin reflecție, cuprindere culturală, încredere în valori și respect reciproc. Îi trimite, grațios, la sapă.

 

(„Ziarul de Iași”, 8 și 15 august 2018)

Florin CÎNTIC