După un șir de cărți care l-au așezat printre criticii importanți ai literaturii din partea de vest a țării (Provincie și valoare, 1998; Biblioteca din Vest, 2005; Fragmentarium, 2008; Umbra scribului. Eseu asupra prozei lui Paul Eugen Banciu, 2008; Pora. Eseu monografic, 2013 și Literatura Banatului. Metamorfozele personajului, 2015), Dorin Murariu se lansează acum și în proză, cu un volum care, înainte de orice, probează consistenta sa experiență de observator și analist al structurilor epice. Îndelungatul exercițiu de decriptare a construcțiilor narative, de studiu aplicat al felului în care viața și Istoria devin ficțiune, text și literatură își spune în primul rând cuvântul, în acest oarecum surprinzător demers. El demonstrează că, substanțial, criticul e un scriitor ce poate trece oricând de partea cealaltă a baricadei, poate schimba, cu lejeritate, câmpul de atac.

A scrie despre realitatea din lumea cărților și a scrie despre realitatea propriu-zisă e aproape același lucru, cu deosebirea că, probabil, mai mult decât orice poet ori prozator, criticul literar are avantajul viețuirii curente, cu spirit analitic, printre tehnicile și strategiile folosite de alții. În timp, el ajunge să le aibă la îndemână, să le poată utiliza, combina, suprapune, valoriza altfel, per uso proprio. Citirea intensă, sistematică, diferită de aceea determinată/susținută doar de plăcerea lecturii, parcurgerea atentă, cu creionul în mână, a zeci și zeci de pagini îi conferă un tip de abilitate de care criticul poate profita, deopotrivă pentru a pune în operă genul proxim, dar și pentru a marca diferența specifică, deci pentru a literaturiza, altminteri decât alții, propria experiență existențială, propriile trăiri, reacții, angoase, neliniști și reflecții.

Din acest punct de vedere, cele douăsprezece proze din Luna de tablă sunt o veritabilă demonstrație de virtuozitate în manipularea strategiilor și formulelor epice, în construirea de psihologii veridice, în „reconstituirea”, prin flashuri memorialistice, retorsiuni narative, invenții epistolare și povestiri pline de miez – când, probabil, adevărate, când imaginare – a unei realități ce are aparența reconstituirii autobiografice. Frazele sunt lungi, dense, impredictibile, au, pe alocuri, o alură marqueziană, ca și atmosfera, de altminteri. Alteori, fraza e simplă, scurtă, pe cât de dinamică, pe atât de concentrată. Această manieră, acest stil compozit dau roade, îndeosebi în planul supratensionării narative a discursului: este indusă o stare indefinită/ indefinibilă de permanentă așteptare, se creează senzația că, în orice moment, totul poate sări în aer. Ceea ce, paradoxal, în pofida unei anume dificultăți în parcurgerea textului cauzată de amânarea semnelor de punctuație finale, împinge lectura înainte, o dinamizează și o dinamitează simultan. Însă nu atât întâmplările sunt parte din viața autorului, cât „aburul lor”, stările și senzațiile induse discret de ele. Perspectiva este aceea a unui copil (ce poate fi ori nu scriitorul însuși!), căruia o voce auctorială i se adresează preponderent la persoana a doua, îl ”ajută”, persuasiv, să își aducă aminte despre locurile copilăriei, despre bunici și părinți, despre vecinii din vremea tinereții acestora din urmă, despre birtul lui Andrei și tovarășii de monopol care își făceau veacul pe acolo, despre tanti Ica de la Alimentara, moș Ion, moș Trăgulă, moș Lulă și baba Tălpoane, despre anii de școală și cărțile adolescenței, despre profesorul de franceză și prietenii de joacă, despre verile petrecute cu ei pe malurile Timișului, despre momente cheie, precum Rugile, cu îmbelșugatele lor mese de prânz, slujbele bisericești, înmormântările, tăiatul/ pomana porcului și venirea Crăciunului.

Prozele comunică subteran, sunt introduse și scoase în/ din scenă cam aceleași personaje, oameni obișnuiți ai locului, dar și, multe, învăluite într-o aură fantasmatică. Unghiurile și abordările, însă, diferă. Dacă ar fi făcut parte dintr-o construcție mai de amploare, Luna de tablă ar fi putut fi un roman despre universul semiurban de la periferia Lugojului de după ultima conflagrație mondială. O veritabilă monografie a peisajelor urbane cu o culoare aparte, a obiceiurilor, mentalităților, atitudinilor și a felului de a fi al locuitorilor din orașul bănățean cu cea mai largă rezonanță multiculturală după Timișoara. E o lume în tranziție, marcată de miturile și legendele locului, de gesturile cvasiritualice care definesc o comunitate aproape închisă, ale cărei valori sunt aceleași de sute de ani. Statornice precum simbolurile care o girează: Podul de Fier, Ceasul electric, centrul cu magazinele lui tradiționale, „Eugen Dorheim SA”, „Frații Deutsch & Co”, „Iacob Metzenrath”, „Emeric Kármán” ce respiră aerul elegant de burg imperial. O comunitate, acum, devastată de uraganul unei Istorii necruțătoare care o agită incontrolabil într-o mișcare browniană tot mai greu de înțeles, precum rotește vântul ori nevântul „luna de tablă”, girueta misterioasă de pe „coșul casei covaciului” – imagine recurentă ce devine simbolică pentru starea generală de confuzie, de tulburare, de incertitudine amestecată cu o spaimă care domină viața cvasi-patriarhală a așezării cu deschidere către Dealul Viilor.

Este o lume la limită, zdruncinată din rădăcini, din ce în ce mai alienată, cutreierată de propagandiști născuți din nimic, promotori ai „unei societăți care îi transformase pe bunici în chiriași în propria casă, care le-a luat pământurile, caii și plugurile”, condamnându-i la sărăcie și, mai ales, la dependență de puternicii momentului, de capriciile „cadrelor de nădejde”, de cele ale „milițianului sectorist” ori ale secretarului de partid: „Toată viața au lucrat și au tot lucrat la țarină, la vie, la prăvălie, până într-o zi, când a venit unul să-i lovească în inimă, spunându-le că nu mai au voie să stea în casa pe care au ridicat-o cu un etaj peste a tuturor celorlalți de pe stradă. N-aveau decât să se mute în grajd”.

O dependență care, în aceeași ordine găunoasă impusă de propagandă, le cerea oamenilor să se alinieze, să devină, împotriva voinței și credinței lor, membri de partid, făuritori destoinici ai socialismului multilateral dezvoltat: „I s-a cerut să intre în partid, altfel nu-i va fi bine. Învățai la școală că partidul era în toate, acasă nimeni nu-l observa și nici nu-l căuta, doar cei mai înaintați fii ai țării făceau parte din partid, ceilalți își vedeau de ale lor, niciunul de la masa voastră din bucă tărie nu era membru de partid și nici nu va deveni, cum ar fi putut să se alăture celor care le-au luat casa, pământul, caii, căruța și plugurile?” Majoritatea prozelor sunt mici decupaje din biografiile unor eroi exemplari prin poziționarea lor în fața tăvălugului istoriei. Poreclit Știgliț, Adam Graz din Păsări de hârtie este un copil ce reușise să învețe pe de rost numele latinești ale tuturor păsărilor cerului, reținute de pe planșele școlare din vremea burghezo-moșierimii, casate pentru că „aveau stema regală” și aruncate de-a valma într-o magazie. Ca într-un teatru absurd, el e luat la ochi pentru „activități dușmănoase” și „prelucrat” de vigilentul sectorist din zonă cu scopul de a fi convins că „dictatura proletariatului nu înseamnă scăderea vigilenței, ci creșterea rolului său atât de important pentru noua societate ce se clădea pentru binele tuturor”.

Concluzia e semnificativă: „Dezamăgit, copilul nu-l mai ascultă pe milițian”. În Zbor la frontieră, Fredi Luft, „mare împăietor de păsări și animale” sfârșește prin a pleca definitiv din țară ținând ascunsă sub haină unica lui avere – o pasăre cu un penaj uimitor, inventată și construită de el însuși. Admirată și râvnită de „tovarășul ofițer” de la frontieră, spre uluiala tuturor, pasărea învie și își ia zborul cu Fredi după ea. Dionisie Velicek din Omul de ceai e un personaj venit de niciunde și instalat în casa Iulianei Lupu, zisă și Lupoanea.

Concitadinii îl privesc multă vreme cu suspiciune și „fiindcă noua societate nu se face așa, cu una cu două, trebuie să se implice toată lumea dacă vrem ca bunăstarea să fie a tuturor, nu doar a unora” se transformă în delatori ordinari, adresând care mai de care scrisori de denunț sectoristului doritor „să își surprindă șefii printr-o inițiativă de pe urma căreia spera să obțină mutarea mai în centru”. Epistolele – imaginare, desigur – sunt teribile, savuroase, grotești, pline de un umor involuntar, contrar intenției, dar, literar vorbind, în deplină concordanță cu menirea lor. Parodia e la ea acasă: sunt pagini în care ironia prozatorului atinge cote maxime, întreaga suferință acumulată inundând cu sarcasm textele.

Nu e dificil de constatat că proza lui Dorin Murariu este influențată direct de cel puțin cei doi scriitori, cărora criticul le-a consacrat importante monografii, Paul Eugen Banciu și Mircea Pora. Cu primul, autorul are în comun atmosfera mitico-magică ce guvernează existența comunității semirurale despre care vorbește. Cu cel de-al doilea, accentele hilare, de o ironie fără sfârșit, mai ales atunci când își prezintă personajele „negative”, activiștii, milițienii/sectoriștii, turnătorii de două parale. După cum și nota de toleranță, bonomie și privire blândă, de refuz al încruntării, al retoricii demolatoare relativă la momentele tragice ale instaurării comunismului în România. Inteligența criticului și luciditatea experienței sale culturale îl ajută. Luna de tablă este o carte excelentă tocmai datorită acestui mod sine ira de a vorbi despre trecut.

Marian ODANGIU

(„Orizont”, nr. 10, octombrie 2020)