În cartea despre Iaşi a Dianei Vrabie (Imaginea Iaşului în presa ieşeană interbelică, Junimea, 2016) se rânduiesc câteva memorabile tentative de definire a spiritului ieşean şi a ieşenismului ca fenomen. N.I. Popa desluşeşte semnele unui anume tragism nedus până la capăt: „După repetate şi zadarnice încercări de a evada din el însuşi (ieşeanul, n.n.) s-a văzut prins de atmosfera domoală a Iaşului, care l-a câştigai potolindu-i zvâcnirile, încetinindu-i reflexele şi răsfrângându-se dureros în chinuita lui lume lăuntrică”, în vreme ce Călinescu cheamă la lupta cea mare: „Iaşul există şi va exista. El a fost un oraş de cultură şi va putea înflori ca atare. Trebuie să vină însă cineva să-i scoată ieşeanului fluturii din cap, aceia care-i întorc mereu privirea spre Bucureşti”. Călinescu mai deplângea şi fixaţiile turistice păguboase: „Aici a băut Creangă, aici a băut Eminescu; nimeni nu zice: aici s-a formal cutare idee, aici s-a scris cutare poezie. I s-a făcut Iaşului o greşită reputaţie de oraş mahmur”… Tema nedreptăţirii oraşului rămas după mutarea capitalei la Bucureşti, doar cu două drumuri, unul spre gară, al doilea către cimitirul „Eternitatea”, şi acelea menite să le potopească troscotul, revine obsesiv chiar în cartea cercetătoarei de la Universitatea din Bălţi, însoţită de comentarii privind neglijarea cronică a Iaşului de către autorităţile centrale, subiect destul de actual şi acum…

Nicolae Turtureanu

[„Cronica veche”, an VII, nr. 1 (72), ianuarie 2017]