Se poate spune despre scriitorul Viorel Dianu că are o operă, că a parcurs un drum și că face parte din literatura română, activitatea sa literară derulându-se pe o lungă perioadă de timp, de la debutul din 1979, cu volumul de povestiri Revelație în do minor, trecând mai multe vămi cu Apoteoza Meșterului (1984), Suplinitorul (1986), Crucea perpetuă (1995), Înălțarea (1996), Iubiri alese (1998), Șapte care mai de care (2000), Bucurați-vă și vă veseliți (2004), Cișmigiu forever (2006), Cântarea Patriarhului (2009), La Apostolul (2012), O, ce lume minunată! (2013), Prin Bucureștiul magic (2015).

Romanul Seniorul se adaugă celorlalte, completând spații epice, îmbogățind un univers epic cu contururi clare. De aceea, poate, Viorel Dianu alege pentru acest roman dubla scriitură: poveste și reflecții despre poveste, écriture d’une aventure, aventure d’une écriture, implicându-l pe autor și pe narator în dimensiunea ficțiunii și nonficțiunii. Roman și metaroman, așadar, poveste și poveste despre poveste, două planuri alternante ale scriiturii în care Viorel Dianu se mișcă lejer, cu dezinvoltura elegantă a unui balerin.

Personajele, un cuplu de pensionari, niște seniori, Alexandru și Caterina Cezianu, sunt prezentate într-o serie de întâmplări, ilustrând deplin și absolut banalitatea cotidianului. Este aceasta tema privilegiată pe care Viorel Dianu o tratează cu vizibilă voluptate epică, urmărind cadența clipelor în ceea ce numim simbolic drumul egal al fiecărei zile, egal, dar nu indiferent, consemnarea scoțându-le din anonimat, integrarea în poveste relevând mereu un sens.

Care sunt, totuși, strălucirile banalității? Ce face ca anumite zile să iasă din anonimat și să capete dreptul de a deveni fundalul unei noi aventuri a cunoașterii? Povestea pe care o spune autorul are această caracteristică, fiind, deopotrivă, écriture d’une aventure și aventure d’une écriture.

Punctul de plecare îl constituie criza inspirației, a scrisului. De câțiva ani, Alexandru Cezianu nu mai poate scrie, nu mai este vizitat de inspirație. În plină criză de creație, el hotărăște să provoace inspirația, să o determine să iasă din carapace. El vrea să dea trup și suflet tocmai acestei neputințe. Așa se întoarce asupra lui însuși, asupra micilor evenimente anonime ale unei existențe anonime și, astfel, zi de zi, noua carte, Polifoniile senectuții, își găsește drumul printre cuvinte. E un fel de previzualizare a cărții pe care Viorel Dianu o scrie și pe care o imaginează în toate etapele procesului de creație, Polifoniile senectuții devenind, în mâinile cititorului, Seniorul.

Seniorul lui Viorel Dianu îmi amintește de o altă carte a senectuții, Jurnalul unui bătrân nebun al japonezului Junichiro Tanizaki. Numai că Viorel Dianu nu este interesat de nebunie, nici de degenerescența vârstei, nici de degradarea biologică în contratimp cu tinerețea interioară, care-l pun pe Utsugi, bătrânul lui Tanizaki, să aibă visuri erotice pentru a-și crea iluzia stăpânirii timpului sau pentru a-și da sentimentul libertății. Alexandru și Caterina Cezianu au atins un nivel al spiritualității, ceea ce-i situează dincolo de orice preocupare pentru carnal, pentru sexualitate. E o poezie a senectuții ce rezidă în seninătatea acceptării ei ca pe un dat firesc în traversarea Văii Plângerii.

Întâmplările au firescul banalității, ridicată la rangul de ceremonial, de ritual. Îi urmărim la slujbă la biserică, la spectacole, în cadrul intim al familiei, de sărbători, la întâlniri scriitoricești, lansări de carte. Nimic nu seamănă a lamentație, ei nu trăiesc la margine, au propriul centru în care se află mereu. Este continuu o nevoie acută de activitate prin care depășesc acel sentiment copleșitor al marginalizării pe care-l au foarte mulți alți seniori.

Paralel cu povestea al cărei fir epic deapănă aceste mici evenimente, se relevă povestea scriiturii. Alexandru Cezianu scrie zilnic și are bucuria de a vedea cum, sub mâinie sale, cartea crește. El împărtășește această bucurie cu Caterina, martorul implicat al victoriei asupra lui însuși, al bucuriei de a fi depășit criza de creație. Poate părea o victorie anonimă, însă plină de sensuri, întrucât acesta este modul personajului de a se depăși pe sine și de a-și oferi șansa creativității și a victoriei: „Alexandru asculta, asculta… Trăia clipe de grație. Se rosteau, desigur, și cuvinte mari, dar ele consunau cu contextul. Ceea ce îl copleșea însă era prietenia pe care i-o manifestau acești oameni”…

În ultimul capitol, care epicizează evenimentul lansării romanului Polifoniile senectuții, Viorel Dianu oferă o viziune auctorială, un fel de subiectivitate în faldurile obiectivității, situându-se în interior, pentru a releva el însuși sensul/sensurile cărții alegând trei reflectori: Arcadie Teișanu, Ion Dan Sofianu și criticul Eugen Negoescu. Iată un intratext, semnificativ și pentru nota polemică implicită: „Polifoniile senectuții e o carte a vârstei serenisime, care nu-i preocupă îndeobște pe scriitorii de astăzi, considerându-se că tinerețea și maturitatea, ca vârste plenare, susțin o acțiune mai dinamică și trebuie să prevaleze. Bătrânețea e contemplativă, corect. Tinerețea și maturitatea sunt frumoase, dar senectutea e bogată, fiindcă a acumulat tot prisosul vieții. Și e generoasă. La bătrânețe nu mai ai nevoie de nimic, dăruiești totul”.

Dând povestea, Viorel Dianu oferă cititorului și interpretarea. Scrie despre senectute, îi descrie indirect fațetele și le „preschimbă în podoabe rare”. Este darul pe care, magnanim, îl oferă și pe care și-l oferă. Avem nevoie întotdeauna de povești, de spunerea lor, de ascultarea sau lectura lor, pentru a ne defini spațiul în care locuim.

Ana DOBRE

[„Neuma”, nr. 11-12 (25-26), noiembrie-decembrie 2019]