E greu de încadrat volumul „Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe” (Editura „Junimea”, 2019) semnat de Adrian G. Romila, pentru că este deopotrivă memorialistic, reflexiv, jurnal de lectură și jurnal de idei. Cartea se citește pe nerăsuflate deoarece experiența intelectualului se întâlnește cu observarea realității imediate, amănuntele semnificative se transformă în mărturisiri credibile, provocatoare adesea. Referințele culturale sunt de ”înaltă frecvență”, te informează, te incită, te pun pe gânduri. Primul eseu, „Iisus a venit & scris pe pământ”, de exemplu, este o meditație, plină de date patristice, despre faptul că, deși creștinismul este ”o religie a cărții”, Iisus nu a scris niciodată nimic. Singura excepție fiind într-o mărturie a Evanghelistului Ioan care l-a văzut pe Iisus scriind cu degetul pe pământ, fără să ne spună ce a scris, dacă acesta a descifrat semnele. De ce nu a scris Iisus? Concluzia este firească, fiindcă Iisus este „Cuvântul făcut trup”. Tot despre cuvânt este vorba și în eseul „O întâmplare din Betania”, care relatează despre învierea lui Lazăr, la care nici unul dintre noi nu a fost martor, evident, dar credem fiindcă ”am avut în față un text”. Puterea de iradiere a textului vechi este colosală, adevărul său este necondiționat. Tot din aceeași categorie, a semnificației simbolurilor creștine, reținem ”semnul icoanei” care nu se confundă cu un obiect, eventual de artă, fiindcă are în conținut o „atemporalitate”, o transfigurare a tuturor afectelor umane, o transcendere a omului spre Dumnezeu și o coborâre a lui Dumnezeu în materie. În eseul „Îndoială și înviere” avem o provocare majoră: „M-am gândit, adesea, ce-aș fi făcut în locul contemporanilor lui Iisus”. Răspunsul, după o amplă trecere în revistă a contextelor, este unul omenesc, prea omenesc: „M-aș fi ascuns și, de-aș fi fost găsit, m-aș fi lepădat ca Petru. Și El, întâlnindu-mă, după Înviere, m-ar fi iertat, ca un Dumnezeu al oamenilor plini de păcate, de îndoieli, de speranțe”.

Tema Raiului, care i-a fost „pretext” de doctorat lui Adrian G. Romila, o regăsim și aici: „Oricât ar părea de paradoxal, în Rai se mănâncă. Cel puțin așa spun textele religioase creștine și cele populare.” Ce se mănâncă, cum se mănâncă în Rai, răspunsurile se regăsesc în multitudinea de amănunte din folclorul românesc și universal („Raiul ca ospăț”). În altă parte, raiul este „la 25 de kilometri de comunism”, adică de oraș și este configurat de „curtea bunicilor”. Acesta e un rai extrem de personal, izolat în memoria afectivă.

O altă temă a cărții, surprinsă în mai multe eseuri, este „întâlnirea cu sine”, căutarea de sine și, mai ales, relevarea sinelui. Acestea se petrec pe terenul imprevizibilității, al tainei care însoțește orice existență, al culturii care este mai mult „ascundere” decât deschidere: „Întotdeauna mi-a fost frică de marea întâlnire, de confruntarea întâmplătoare și vie cu cineva, duhovnic, clarvăzător, bătrân înțelept sau magistru intelectual, care s-mi releve, dintr-o dată, fără medierea culturală a scrisului, un alt eu însumi, aproape necunoscut”. În același timp, „marea întâlnire” trebuie să te ia pe nepregătite, „trebuie să survină apocaliptic, devastator, pentru ca sinele să nu aibă răgazul pregătirii defensive”. Povestea de la Mănăstirea Hadâmbu, care este miezul eseului memorialistic „Cum am ratat o întâlnire cu sine”, este revelatoare. Ajuns, în studenție, la Mănăstirea Hadâmbu, din apropierea Iașului, autorul primește găzduire într-o chilie. Peste noapte o voce îl strigă, pe holul cu chilii, chemându-l să meargă la spovedit, la stareț. Și în timp ce se pregătea să se întâlnească cu sine, în „exercițiul spovedaniei”, călugărul care îl strigase pe hol îl privește în ochi și îi spune că e vorba „de un alt Adrian”. Astfel, întâlnirea cu sine s-a amânat. În alt eseu, „Despre fuga de sine”, este analizată capacitatea persoanei de a deveni „persona”, de a se suporta pe parcursul unei zile: „Azi vedem că nu mai avem timp de sine, că nu mai suportăm să stăm singuri cu noi înșine sau măcar să ne însingurăm folositor” și asta fiindcă veacul nostru este unul „al fugii de sine și al lipsei de răgaz”.

Partea memorialistică a cărții ne relevă un povestaș de mare calibru, care te implică emoțional în orice text. „De ce scriu jurnal” este o sumă de explicații care îndeamnă pe orice cititor la exercițiul introspecției, „dă dependență” scrierea acestuia, iar textul jurnalului „te introduce în istorie”. Există și „un mic exercițiu antilivresc”, cu o concluzie întrebătoare: „Nu cumva viața e într-un anume fel doar fiindcă au vorbit cărțile despre ea? Nu cumva știm ceea ce știm despre viață numai fiindcă am citit-o?” („A scrie, a trăi, a muri”).

Viață și cărți, aventura imaginarului și responsabilitatea în fața sensului culturii, marea ca arhetip sau literatura ca destin sunt tot atâtea teme provocatoare din această carte scrisă cu rafinament și cu o bogată experiență culturală și de creație. Reținem, la final, un „Decalog valabil numai pe pământ, cât timp literatura va fi”, în viziunea lui Adrian G. Romila: „1. Orice dumnezeu străin are o poveste. 2. Citește-l pe aproapele tău! 3. Ficțiunea și realitatea sunt o problemă de limbaj. 4. Textul literar propune ceva adevărat. 5. Un text publicat e un text postum. 6. După cărți, viața nu mai e aceeași. 7. Nu se știe ce au vrut să spună autorii. 8. Numai poveștile dau măsura istoriei. 9. Sigur e doar ceea ce n-a fost mediat de un text. 10. Literatura vorbește despre lucruri recunoscute”.

Carte a unor experiențe inițiatice în fond, „Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe”, de Adrian G. Romila, stă fără nicio îndoială alături de „Zbor în bătaia săgeții” a lui H. R. Patapievici, de alte cărți care vorbesc despre aventura „autoformatoare” a intelectualului român de azi și dintotdeauna.

Adrian ALUI GHEORGHE

(„Expres cultural”, nr. 10, octombrie 2020)

Post Views: 35