Tema Raiului, care i-a fost „pretext” de doctorat lui Adrian G. Romila, o regăsim și aici: „Oricât ar părea de paradoxal, în Rai se mănâncă. Cel puțin așa spun textele religioase creștine și cele populare.” Ce se mănâncă, cum se mănâncă în Rai, răspunsurile se regăsesc în multitudinea de amănunte din folclorul românesc și universal („Raiul ca ospăț”). În altă parte, raiul este „la 25 de kilometri de comunism”, adică de oraș și este configurat de „curtea bunicilor”. Acesta e un rai extrem de personal, izolat în memoria afectivă.
O altă temă a cărții, surprinsă în mai multe eseuri, este „întâlnirea cu sine”, căutarea de sine și, mai ales, relevarea sinelui. Acestea se petrec pe terenul imprevizibilității, al tainei care însoțește orice existență, al culturii care este mai mult „ascundere” decât deschidere: „Întotdeauna mi-a fost frică de marea întâlnire, de confruntarea întâmplătoare și vie cu cineva, duhovnic, clarvăzător, bătrân înțelept sau magistru intelectual, care s-mi releve, dintr-o dată, fără medierea culturală a scrisului, un alt eu însumi, aproape necunoscut”. În același timp, „marea întâlnire” trebuie să te ia pe nepregătite, „trebuie să survină apocaliptic, devastator, pentru ca sinele să nu aibă răgazul pregătirii defensive”. Povestea de la Mănăstirea Hadâmbu, care este miezul eseului memorialistic „Cum am ratat o întâlnire cu sine”, este revelatoare. Ajuns, în studenție, la Mănăstirea Hadâmbu, din apropierea Iașului, autorul primește găzduire într-o chilie. Peste noapte o voce îl strigă, pe holul cu chilii, chemându-l să meargă la spovedit, la stareț. Și în timp ce se pregătea să se întâlnească cu sine, în „exercițiul spovedaniei”, călugărul care îl strigase pe hol îl privește în ochi și îi spune că e vorba „de un alt Adrian”. Astfel, întâlnirea cu sine s-a amânat. În alt eseu, „Despre fuga de sine”, este analizată capacitatea persoanei de a deveni „persona”, de a se suporta pe parcursul unei zile: „Azi vedem că nu mai avem timp de sine, că nu mai suportăm să stăm singuri cu noi înșine sau măcar să ne însingurăm folositor” și asta fiindcă veacul nostru este unul „al fugii de sine și al lipsei de răgaz”.
Partea memorialistică a cărții ne relevă un povestaș de mare calibru, care te implică emoțional în orice text. „De ce scriu jurnal” este o sumă de explicații care îndeamnă pe orice cititor la exercițiul introspecției, „dă dependență” scrierea acestuia, iar textul jurnalului „te introduce în istorie”. Există și „un mic exercițiu antilivresc”, cu o concluzie întrebătoare: „Nu cumva viața e într-un anume fel doar fiindcă au vorbit cărțile despre ea? Nu cumva știm ceea ce știm despre viață numai fiindcă am citit-o?” („A scrie, a trăi, a muri”).
Viață și cărți, aventura imaginarului și responsabilitatea în fața sensului culturii, marea ca arhetip sau literatura ca destin sunt tot atâtea teme provocatoare din această carte scrisă cu rafinament și cu o bogată experiență culturală și de creație. Reținem, la final, un „Decalog valabil numai pe pământ, cât timp literatura va fi”, în viziunea lui Adrian G. Romila: „1. Orice dumnezeu străin are o poveste. 2. Citește-l pe aproapele tău! 3. Ficțiunea și realitatea sunt o problemă de limbaj. 4. Textul literar propune ceva adevărat. 5. Un text publicat e un text postum. 6. După cărți, viața nu mai e aceeași. 7. Nu se știe ce au vrut să spună autorii. 8. Numai poveștile dau măsura istoriei. 9. Sigur e doar ceea ce n-a fost mediat de un text. 10. Literatura vorbește despre lucruri recunoscute”.
Carte a unor experiențe inițiatice în fond, „Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe”, de Adrian G. Romila, stă fără nicio îndoială alături de „Zbor în bătaia săgeții” a lui H. R. Patapievici, de alte cărți care vorbesc despre aventura „autoformatoare” a intelectualului român de azi și dintotdeauna.
Adrian ALUI GHEORGHE
(„Expres cultural”, nr. 10, octombrie 2020)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.