Cum ar putea fi recuperat Paradisul?Cum ar putea fi recuperat Paradisul?Cum ar putea fi recuperat Paradisul?

 Această întrebare îmi vine în minte după finalizarea lecturii volumului Linei Codreanu, Poştalionul, apărut de curând la Editura Junimea din Iaşi. „Cum ar putea fi recuperat Paradisul?” găseşte în cartea prozatoarei, în alternarea axei temporale cu cea spaţială, câteva soluţii inedite.

Fără îndoială, cea mai interesantă dintre cele şase naraţiuni incluse în volum este Catedrala de sare. Călătoria către salină devine o experienţă fundamentală. Un pelerinaj thanatic încărcat cu arhetipuri şi amintiri, culminând cu o trecere firească în zona întâii vieţuiri. Un drum al înţelepţirii, al seninătăţii şi devenirii. Călătoria, ce aminteşte de cea a pelerinilor din Povestirile din Cantenbury a lui G. Chaucer, se încarcă de simboluri încă din prima pagină: căsuţele de o parte şi de alta a şoselei „au o arhitectură nelocalizabilă”, în faţa microbuzului merge o căruţă cu un cal, „pe lângă hulube, merge un mânz” (animale psihopompe), iar vizitiul (Caron autohton) „îi îndeamnă cu veselie.” Semnele rele nu întârzie – microbuzul e gata „să intre cu roata din faţă în şanţul buruienos”. Târguşorul pare „cernit sub o pulbere de sare”, călătorii vorbesc despre faptul că inconştient păstrăm cu toţii în suflet „frica de moarte”, despre „luminiţa de la capătul tunelului”, iar instanţa comunicării narative ce deţine frâiele poveştii atrage atenţia asupra „amăgirii nădejdii omului” şi asupra „intestinului labirintic al adâncului”. Coborârea în spirală în salină „ca şi cum s-ar intra într-o cochilie de melc” aminteşte de organizarea Infernului din omonima operă a lui Dante, iar „vaporaşele de hârtie în care punea câte un muc de lumânare aprinsă” – interesantă imagine a prohodului sufletului, de „Frumoasele broaşte ţestoase” din opera contemporanului Dumitru Radu Popescu, ce plimbă pe carapace lumânări aprinse. Lângă Conu Pană (a cărui amintire am reprodus-o) se aşază un individ cu nume straniu – Anton Mortu (care îi explică inutilitatea actelor), în timp ce personajul, pentru care călătoria capătă o importanţă nebănuită la început, poartă cu sine o pungă galbenă pe care o strânge cu disperare (dovadă a identităţii care dincolo nu îi va mai folosi, importantă pentru cei ce receptează momentul trecerii). Tavanul galeriei devine „un hău cosmic ascuns la vedere”, iar logosul nesemnificativ, acceptat de obicei, este respins în simbolicul spaţiu. Meditaţiile asupra vieţii şi a morţii – „Viaţa începe cu o inspiraţie violentă şi se termină cu o expiraţie de uşurare” – nu sunt atribuite cuiva (produs al minţii celui aflat pe drumul iniţierii?), iar faptul că unii aparţin altor lumi „cu alte repere, alte valori” (a călugăriţei, a scriitorului) intră in firescul lumii (subterane). Pentru Conu Pană ecoul sălii seamănă cu „toaca de la mănăstirile noastre.” Experienţa iniţiatică este măsurată de ceasul interior „care tic-tăcuieşte neostenit ca un avertisment dureros”, iar amintirile constituie trepte către sine. In marea trecere, corpul l-ar lăsa aici „Şi-ar lua doar amintirile. […] pe toate, iară alegere”. Dar ar lăsa celorlalţi „experienţa, înţelepciunea, iubirea, bunătatea, speranţa.” Fiindcă „au atâţia oameni nevoie de ele.” Şi fiindcă lumea aceasta nu îi mai este proprie. Cafeaua înlesneşte călătoria „prin amintiri din cele mai îndepărtate” şi îl afundă „în labirintul lor ca într-o mină”. Scena aminteşte de cea din La ţigănci de M. Eliade. „Dublul” conchide că „singurătatea e o libertate pe care ne-o asumăm.” Treptat, prezenţa lui Mortu, agasantă la început, îi apare firească. O alunecare interogativă, cu mici temeri, aşadar. în momentul în care ceilalţi observă ce i se întâmplase bătrânului, „în ochii întunecaţi ai lui Mortu sclipea straniu bucuria slugii care duce stăpânului prada aşteptată.”

In cel de-al doilea fragment, soluţia identificată este Erosul. Poştalionul (nume dat poştaşului satului de un copil supărat) te duce iniţial cu gândul la diligenta trasă de cai. Şi ai impresia că vei continua experienţa descrisă în primul fragment, dar pe altă axă. Existenţa banală a acestuia este cutremurată de apariţia iubirii în viaţa lui anostă (într-un moment nepotrivit, fireşte, căci are familie – soţie şi copii – a cărei responsabilitate o poartă). Magdalena reprezintă pentru erou prilejul potrivit pentru a descoperi că există întrebări al căror răspuns merită căutat, că inşii insignifianţi pot trăi aventuri ale spiritului. Chiar dacă echivocul ultimei scene (cum ajunge Poştalionul în situaţia de a confirma satului şi nevestei bănuielile) înseamnă o pierdere în planul fizic, cuvintele pe care acesta le rosteşte („zero-zero”), dovadă a pierderii minţilor pentru ceilalţi, poate constitui pentru eroul ce era să piară „îngropat în hârtii” un nou început.

Evadării în Thanatos, Eros (sau Creaţie identificată de prozatoare) îi urmează acum salvarea prin Procreaţie. Pantofii, scriere începută sub semnul morţii (tatălui, a mamei) continuă cu promovarea singurătăţii, ulterior a iubirii (sub forma intrării în rândul lumii) şi cu descoperirea enigmei pantofilor pe care o luaseră prin moarte părinţii în mormânt. Trestiana obţine răspunsuri, salvare materială în final, dar mai ales posibilitatea devenirii, împlinirea prin proxima aducere pe lume a unui copil, unic rezultat fericit al pseudonunţii cu Iorgu Atasiei. Iluzia că acesta ar putea fi „malul de partea cealaltă a râpei în care se revărsa viaţa sa”, malul opus fiind „copilăria şi părinţii”, este compensată de împlinirea în sensul condiţiei proprii: „Trestiana simţea cum timpul curgea încet-încet şi, totuşi, repede-repede pentru scânteia de viaţă ce pâlpâia într-o fiinţă firavă…”.

Dacă în acest fragment lumea satului se opune „zdrahonului ce-şi alungă fumurile spre cer şi-şi topeşte luminiţele sub zorii zilei”, imaginea oraşului nu va căpăta nici în celelalte fragmente conotaţii pozitive. Semne de primăvară dezvăluie prezenţa agresivă a oportuniştilor şi lipsa valorilor autentice, nefirescul din zona învăţământului – „Salariile indecente îţi taie orice elan”, trăirea inautentică („Toată ziua doar televizorul, radioul, telefonul, internetul… Oamenii nu se mai întâlnesc faţă în faţă”), cât şi jalea din zona politicului – „cameră goală cu ferestre spre cer.” Mai există totuşi, ca în cazul lui Spiridon, şansa întoarcerii spre propria fiinţă („Nu găsea ieşire decât prin sine, ştia asta”), a compasiunii, a împlinirii prin iubire („Erau prinşi în balansul vaselor comunicante şi niciunul nu avea temeri privind aşteptata sosire a primăverii în respirarea lor erotică şi dincolo de viaţa lor”). Ritmuri propune un alt mod de salvare a sufletului. Trăirea exemplară, în acord cu natura şi cu sine, a lui Badihagi este înţeleasă de puţini dintre cei care îl cunosc, iar luneta lui Dominic (Domn nimic), din Ocheanul lui Dominic, constituie o şansă de a privi înăuntru, spre ceea ce reprezintă profunzimea – „Tu vezi ce-ţi doreşte ţie sufletul”.

O cale importantă de salvare ar fi cufundarea în lumea cărţilor, practicată intens în perioada antedemocratică, atunci când cartea era „o necesitate, un semn de prestigiu”, când bogăţia se măsura în biblioteci personale şi lecturi fundamentale, iar cartea nouă era „un mic eveniment cultural […] în jurul căruia discutau intelectualii”. Căi de salvare a propriei fiinţe, soluţii la îndemâna celor al căror suflet nu rămâne cantonat într-o poziţie socială sau în împietrirea propriei nedeveniri.

„Cum ar putea fi recuperat Paradisul?” Prin Cuvântul ce îşi dezvăluie forţa creatoare sub condeiul unor hărăziţi care dezvăluie şi învăluie într-un joc al adâncimilor cu sens ascensional, prin răgazul acordat propriei singurătăţi şi propriei deveniri, prin asumarea unei libertăţi a spiritului şi promovarea frumuseţii acestuia, prin asumarea şi reasumarea unei condiţii ce presupune transcenderea.

(Loredana Tuchilă, în revista „Lohanul” nr. 31, Huşi-Vaslui, octombrie 2014)

 Această întrebare îmi vine în minte după finalizarea lecturii volumului Linei Codreanu, Poştalionul, apărut de curând la Editura Junimea din Iaşi. „Cum ar putea fi recuperat Paradisul?” găseşte în cartea prozatoarei, în alternarea axei temporale cu cea spaţială, câteva soluţii inedite.

Fără îndoială, cea mai interesantă dintre cele şase naraţiuni incluse în volum este Catedrala de sare. Călătoria către salină devine o experienţă fundamentală. Un pelerinaj thanatic încărcat cu arhetipuri şi amintiri, culminând cu o trecere firească în zona întâii vieţuiri. Un drum al înţelepţirii, al seninătăţii şi devenirii. Călătoria, ce aminteşte de cea a pelerinilor din Povestirile din Cantenbury a lui G. Chaucer, se încarcă de simboluri încă din prima pagină: căsuţele de o parte şi de alta a şoselei „au o arhitectură nelocalizabilă”, în faţa microbuzului merge o căruţă cu un cal, „pe lângă hulube, merge un mânz” (animale psihopompe), iar vizitiul (Caron autohton) „îi îndeamnă cu veselie.” Semnele rele nu întârzie – microbuzul e gata „să intre cu roata din faţă în şanţul buruienos”. Târguşorul pare „cernit sub o pulbere de sare”, călătorii vorbesc despre faptul că inconştient păstrăm cu toţii în suflet „frica de moarte”, despre „luminiţa de la capătul tunelului”, iar instanţa comunicării narative ce deţine frâiele poveştii atrage atenţia asupra „amăgirii nădejdii omului” şi asupra „intestinului labirintic al adâncului”. Coborârea în spirală în salină „ca şi cum s-ar intra într-o cochilie de melc” aminteşte de organizarea Infernului din omonima operă a lui Dante, iar „vaporaşele de hârtie în care punea câte un muc de lumânare aprinsă” – interesantă imagine a prohodului sufletului, de „Frumoasele broaşte ţestoase” din opera contemporanului Dumitru Radu Popescu, ce plimbă pe carapace lumânări aprinse. Lângă Conu Pană (a cărui amintire am reprodus-o) se aşază un individ cu nume straniu – Anton Mortu (care îi explică inutilitatea actelor), în timp ce personajul, pentru care călătoria capătă o importanţă nebănuită la început, poartă cu sine o pungă galbenă pe care o strânge cu disperare (dovadă a identităţii care dincolo nu îi va mai folosi, importantă pentru cei ce receptează momentul trecerii). Tavanul galeriei devine „un hău cosmic ascuns la vedere”, iar logosul nesemnificativ, acceptat de obicei, este respins în simbolicul spaţiu. Meditaţiile asupra vieţii şi a morţii – „Viaţa începe cu o inspiraţie violentă şi se termină cu o expiraţie de uşurare” – nu sunt atribuite cuiva (produs al minţii celui aflat pe drumul iniţierii?), iar faptul că unii aparţin altor lumi „cu alte repere, alte valori” (a călugăriţei, a scriitorului) intră in firescul lumii (subterane). Pentru Conu Pană ecoul sălii seamănă cu „toaca de la mănăstirile noastre.” Experienţa iniţiatică este măsurată de ceasul interior „care tic-tăcuieşte neostenit ca un avertisment dureros”, iar amintirile constituie trepte către sine. In marea trecere, corpul l-ar lăsa aici „Şi-ar lua doar amintirile. […] pe toate, iară alegere”. Dar ar lăsa celorlalţi „experienţa, înţelepciunea, iubirea, bunătatea, speranţa.” Fiindcă „au atâţia oameni nevoie de ele.” Şi fiindcă lumea aceasta nu îi mai este proprie. Cafeaua înlesneşte călătoria „prin amintiri din cele mai îndepărtate” şi îl afundă „în labirintul lor ca într-o mină”. Scena aminteşte de cea din La ţigănci de M. Eliade. „Dublul” conchide că „singurătatea e o libertate pe care ne-o asumăm.” Treptat, prezenţa lui Mortu, agasantă la început, îi apare firească. O alunecare interogativă, cu mici temeri, aşadar. în momentul în care ceilalţi observă ce i se întâmplase bătrânului, „în ochii întunecaţi ai lui Mortu sclipea straniu bucuria slugii care duce stăpânului prada aşteptată.”

In cel de-al doilea fragment, soluţia identificată este Erosul. Poştalionul (nume dat poştaşului satului de un copil supărat) te duce iniţial cu gândul la diligenta trasă de cai. Şi ai impresia că vei continua experienţa descrisă în primul fragment, dar pe altă axă. Existenţa banală a acestuia este cutremurată de apariţia iubirii în viaţa lui anostă (într-un moment nepotrivit, fireşte, căci are familie – soţie şi copii – a cărei responsabilitate o poartă). Magdalena reprezintă pentru erou prilejul potrivit pentru a descoperi că există întrebări al căror răspuns merită căutat, că inşii insignifianţi pot trăi aventuri ale spiritului. Chiar dacă echivocul ultimei scene (cum ajunge Poştalionul în situaţia de a confirma satului şi nevestei bănuielile) înseamnă o pierdere în planul fizic, cuvintele pe care acesta le rosteşte („zero-zero”), dovadă a pierderii minţilor pentru ceilalţi, poate constitui pentru eroul ce era să piară „îngropat în hârtii” un nou început.

Evadării în Thanatos, Eros (sau Creaţie identificată de prozatoare) îi urmează acum salvarea prin Procreaţie. Pantofii, scriere începută sub semnul morţii (tatălui, a mamei) continuă cu promovarea singurătăţii, ulterior a iubirii (sub forma intrării în rândul lumii) şi cu descoperirea enigmei pantofilor pe care o luaseră prin moarte părinţii în mormânt. Trestiana obţine răspunsuri, salvare materială în final, dar mai ales posibilitatea devenirii, împlinirea prin proxima aducere pe lume a unui copil, unic rezultat fericit al pseudonunţii cu Iorgu Atasiei. Iluzia că acesta ar putea fi „malul de partea cealaltă a râpei în care se revărsa viaţa sa”, malul opus fiind „copilăria şi părinţii”, este compensată de împlinirea în sensul condiţiei proprii: „Trestiana simţea cum timpul curgea încet-încet şi, totuşi, repede-repede pentru scânteia de viaţă ce pâlpâia într-o fiinţă firavă…”.

Dacă în acest fragment lumea satului se opune „zdrahonului ce-şi alungă fumurile spre cer şi-şi topeşte luminiţele sub zorii zilei”, imaginea oraşului nu va căpăta nici în celelalte fragmente conotaţii pozitive. Semne de primăvară dezvăluie prezenţa agresivă a oportuniştilor şi lipsa valorilor autentice, nefirescul din zona învăţământului – „Salariile indecente îţi taie orice elan”, trăirea inautentică („Toată ziua doar televizorul, radioul, telefonul, internetul… Oamenii nu se mai întâlnesc faţă în faţă”), cât şi jalea din zona politicului – „cameră goală cu ferestre spre cer.” Mai există totuşi, ca în cazul lui Spiridon, şansa întoarcerii spre propria fiinţă („Nu găsea ieşire decât prin sine, ştia asta”), a compasiunii, a împlinirii prin iubire („Erau prinşi în balansul vaselor comunicante şi niciunul nu avea temeri privind aşteptata sosire a primăverii în respirarea lor erotică şi dincolo de viaţa lor”). Ritmuri propune un alt mod de salvare a sufletului. Trăirea exemplară, în acord cu natura şi cu sine, a lui Badihagi este înţeleasă de puţini dintre cei care îl cunosc, iar luneta lui Dominic (Domn nimic), din Ocheanul lui Dominic, constituie o şansă de a privi înăuntru, spre ceea ce reprezintă profunzimea – „Tu vezi ce-ţi doreşte ţie sufletul”.

O cale importantă de salvare ar fi cufundarea în lumea cărţilor, practicată intens în perioada antedemocratică, atunci când cartea era „o necesitate, un semn de prestigiu”, când bogăţia se măsura în biblioteci personale şi lecturi fundamentale, iar cartea nouă era „un mic eveniment cultural […] în jurul căruia discutau intelectualii”. Căi de salvare a propriei fiinţe, soluţii la îndemâna celor al căror suflet nu rămâne cantonat într-o poziţie socială sau în împietrirea propriei nedeveniri.

„Cum ar putea fi recuperat Paradisul?” Prin Cuvântul ce îşi dezvăluie forţa creatoare sub condeiul unor hărăziţi care dezvăluie şi învăluie într-un joc al adâncimilor cu sens ascensional, prin răgazul acordat propriei singurătăţi şi propriei deveniri, prin asumarea unei libertăţi a spiritului şi promovarea frumuseţii acestuia, prin asumarea şi reasumarea unei condiţii ce presupune transcenderea.

(Loredana Tuchilă, în revista „Lohanul” nr. 31, Huşi-Vaslui, octombrie 2014)

 Această întrebare îmi vine în minte după finalizarea lecturii volumului Linei Codreanu, Poştalionul, apărut de curând la Editura Junimea din Iaşi. „Cum ar putea fi recuperat Paradisul?” găseşte în cartea prozatoarei, în alternarea axei temporale cu cea spaţială, câteva soluţii inedite.

Fără îndoială, cea mai interesantă dintre cele şase naraţiuni incluse în volum este Catedrala de sare. Călătoria către salină devine o experienţă fundamentală. Un pelerinaj thanatic încărcat cu arhetipuri şi amintiri, culminând cu o trecere firească în zona întâii vieţuiri. Un drum al înţelepţirii, al seninătăţii şi devenirii. Călătoria, ce aminteşte de cea a pelerinilor din Povestirile din Cantenbury a lui G. Chaucer, se încarcă de simboluri încă din prima pagină: căsuţele de o parte şi de alta a şoselei „au o arhitectură nelocalizabilă”, în faţa microbuzului merge o căruţă cu un cal, „pe lângă hulube, merge un mânz” (animale psihopompe), iar vizitiul (Caron autohton) „îi îndeamnă cu veselie.” Semnele rele nu întârzie – microbuzul e gata „să intre cu roata din faţă în şanţul buruienos”. Târguşorul pare „cernit sub o pulbere de sare”, călătorii vorbesc despre faptul că inconştient păstrăm cu toţii în suflet „frica de moarte”, despre „luminiţa de la capătul tunelului”, iar instanţa comunicării narative ce deţine frâiele poveştii atrage atenţia asupra „amăgirii nădejdii omului” şi asupra „intestinului labirintic al adâncului”. Coborârea în spirală în salină „ca şi cum s-ar intra într-o cochilie de melc” aminteşte de organizarea Infernului din omonima operă a lui Dante, iar „vaporaşele de hârtie în care punea câte un muc de lumânare aprinsă” – interesantă imagine a prohodului sufletului, de „Frumoasele broaşte ţestoase” din opera contemporanului Dumitru Radu Popescu, ce plimbă pe carapace lumânări aprinse. Lângă Conu Pană (a cărui amintire am reprodus-o) se aşază un individ cu nume straniu – Anton Mortu (care îi explică inutilitatea actelor), în timp ce personajul, pentru care călătoria capătă o importanţă nebănuită la început, poartă cu sine o pungă galbenă pe care o strânge cu disperare (dovadă a identităţii care dincolo nu îi va mai folosi, importantă pentru cei ce receptează momentul trecerii). Tavanul galeriei devine „un hău cosmic ascuns la vedere”, iar logosul nesemnificativ, acceptat de obicei, este respins în simbolicul spaţiu. Meditaţiile asupra vieţii şi a morţii – „Viaţa începe cu o inspiraţie violentă şi se termină cu o expiraţie de uşurare” – nu sunt atribuite cuiva (produs al minţii celui aflat pe drumul iniţierii?), iar faptul că unii aparţin altor lumi „cu alte repere, alte valori” (a călugăriţei, a scriitorului) intră in firescul lumii (subterane). Pentru Conu Pană ecoul sălii seamănă cu „toaca de la mănăstirile noastre.” Experienţa iniţiatică este măsurată de ceasul interior „care tic-tăcuieşte neostenit ca un avertisment dureros”, iar amintirile constituie trepte către sine. In marea trecere, corpul l-ar lăsa aici „Şi-ar lua doar amintirile. […] pe toate, iară alegere”. Dar ar lăsa celorlalţi „experienţa, înţelepciunea, iubirea, bunătatea, speranţa.” Fiindcă „au atâţia oameni nevoie de ele.” Şi fiindcă lumea aceasta nu îi mai este proprie. Cafeaua înlesneşte călătoria „prin amintiri din cele mai îndepărtate” şi îl afundă „în labirintul lor ca într-o mină”. Scena aminteşte de cea din La ţigănci de M. Eliade. „Dublul” conchide că „singurătatea e o libertate pe care ne-o asumăm.” Treptat, prezenţa lui Mortu, agasantă la început, îi apare firească. O alunecare interogativă, cu mici temeri, aşadar. în momentul în care ceilalţi observă ce i se întâmplase bătrânului, „în ochii întunecaţi ai lui Mortu sclipea straniu bucuria slugii care duce stăpânului prada aşteptată.”

In cel de-al doilea fragment, soluţia identificată este Erosul. Poştalionul (nume dat poştaşului satului de un copil supărat) te duce iniţial cu gândul la diligenta trasă de cai. Şi ai impresia că vei continua experienţa descrisă în primul fragment, dar pe altă axă. Existenţa banală a acestuia este cutremurată de apariţia iubirii în viaţa lui anostă (într-un moment nepotrivit, fireşte, căci are familie – soţie şi copii – a cărei responsabilitate o poartă). Magdalena reprezintă pentru erou prilejul potrivit pentru a descoperi că există întrebări al căror răspuns merită căutat, că inşii insignifianţi pot trăi aventuri ale spiritului. Chiar dacă echivocul ultimei scene (cum ajunge Poştalionul în situaţia de a confirma satului şi nevestei bănuielile) înseamnă o pierdere în planul fizic, cuvintele pe care acesta le rosteşte („zero-zero”), dovadă a pierderii minţilor pentru ceilalţi, poate constitui pentru eroul ce era să piară „îngropat în hârtii” un nou început.

Evadării în Thanatos, Eros (sau Creaţie identificată de prozatoare) îi urmează acum salvarea prin Procreaţie. Pantofii, scriere începută sub semnul morţii (tatălui, a mamei) continuă cu promovarea singurătăţii, ulterior a iubirii (sub forma intrării în rândul lumii) şi cu descoperirea enigmei pantofilor pe care o luaseră prin moarte părinţii în mormânt. Trestiana obţine răspunsuri, salvare materială în final, dar mai ales posibilitatea devenirii, împlinirea prin proxima aducere pe lume a unui copil, unic rezultat fericit al pseudonunţii cu Iorgu Atasiei. Iluzia că acesta ar putea fi „malul de partea cealaltă a râpei în care se revărsa viaţa sa”, malul opus fiind „copilăria şi părinţii”, este compensată de împlinirea în sensul condiţiei proprii: „Trestiana simţea cum timpul curgea încet-încet şi, totuşi, repede-repede pentru scânteia de viaţă ce pâlpâia într-o fiinţă firavă…”.

Dacă în acest fragment lumea satului se opune „zdrahonului ce-şi alungă fumurile spre cer şi-şi topeşte luminiţele sub zorii zilei”, imaginea oraşului nu va căpăta nici în celelalte fragmente conotaţii pozitive. Semne de primăvară dezvăluie prezenţa agresivă a oportuniştilor şi lipsa valorilor autentice, nefirescul din zona învăţământului – „Salariile indecente îţi taie orice elan”, trăirea inautentică („Toată ziua doar televizorul, radioul, telefonul, internetul… Oamenii nu se mai întâlnesc faţă în faţă”), cât şi jalea din zona politicului – „cameră goală cu ferestre spre cer.” Mai există totuşi, ca în cazul lui Spiridon, şansa întoarcerii spre propria fiinţă („Nu găsea ieşire decât prin sine, ştia asta”), a compasiunii, a împlinirii prin iubire („Erau prinşi în balansul vaselor comunicante şi niciunul nu avea temeri privind aşteptata sosire a primăverii în respirarea lor erotică şi dincolo de viaţa lor”). Ritmuri propune un alt mod de salvare a sufletului. Trăirea exemplară, în acord cu natura şi cu sine, a lui Badihagi este înţeleasă de puţini dintre cei care îl cunosc, iar luneta lui Dominic (Domn nimic), din Ocheanul lui Dominic, constituie o şansă de a privi înăuntru, spre ceea ce reprezintă profunzimea – „Tu vezi ce-ţi doreşte ţie sufletul”.

O cale importantă de salvare ar fi cufundarea în lumea cărţilor, practicată intens în perioada antedemocratică, atunci când cartea era „o necesitate, un semn de prestigiu”, când bogăţia se măsura în biblioteci personale şi lecturi fundamentale, iar cartea nouă era „un mic eveniment cultural […] în jurul căruia discutau intelectualii”. Căi de salvare a propriei fiinţe, soluţii la îndemâna celor al căror suflet nu rămâne cantonat într-o poziţie socială sau în împietrirea propriei nedeveniri.

„Cum ar putea fi recuperat Paradisul?” Prin Cuvântul ce îşi dezvăluie forţa creatoare sub condeiul unor hărăziţi care dezvăluie şi învăluie într-un joc al adâncimilor cu sens ascensional, prin răgazul acordat propriei singurătăţi şi propriei deveniri, prin asumarea unei libertăţi a spiritului şi promovarea frumuseţii acestuia, prin asumarea şi reasumarea unei condiţii ce presupune transcenderea.

(Loredana Tuchilă, în revista „Lohanul” nr. 31, Huşi-Vaslui, octombrie 2014)