Deşi scriitorul are formaţie de matematician, cartea pe care ne-o pune la dispoziţie Editura Junimea este mărturia unei viziuni pur poetice, fără a păstra urmele vreunei geometrii în percepţia lumii, cum ne-a obişnuit Ion Barbu, ci cultivă un anume firesc, prelingându-se cu netitate printre lucruri. Poezia este o terapie: „fără frumuseţe sigur nu poţi trăi” (Lamentaţie antică). Autorul mizează pe defragmentarea logicii textului pentru a produce efectul de aşteptare frustrată, ca miez al metaforei; sau pe derivate regresive ale unor cuvinte-pivot, prin care se sugerează mişcarea à rebours a poemului, mereu către sine.
Există totuşi un balans. În definitiv, trăirea poetică este oximoronică. Orice ai alege, alegi ambele variante existenţiale, doar aparent ireconciliabile, într-o luptă care se preface că te-ar putea pierde. În faptul poetic, te menţine agonic între viaţă şi moarte, lumină şi neant. Jean-Pierre Richard semnala un posibil eşec al vocaţiei scriitoriceşti: „Orice exprimare este şi o minimalizare, Baudelaire spunea o prostituare a lucrului exprimat” (Poezie şi profunzime). Această sentinţă, discutabilă, are un rol benefic pentru că introduce un spin în sufletul creatorului. Lărgind sfera: al oricărui vorbitor responsabil.
Sub imboldul spinului, blândeţea se transformă uneori în brutalitate. Când îşi iese din matcă, Halmosi Sándor o face din spirit de prevedere, din intoleranţă la eşec. El pândeşte momentul când îngerul poemului prinde conturul unui diavol bătrân, ba elegant îmbrăcat şi cu maniere, ba frust şi arogant, dar care trebuie oricum încolţit şi denunţat. Pentru autorul maghiar, poezia este o problemă de conştiinţă, nu un joc, nu o simplă frivolitate lexicală. El este Fiul care nu urmăreşte întoarcerea la Tatăl, ci la sine. Nu vede, ci este însuşi văzul. Vederea lucrurilor se petrece sub pleoape, trase ca nişte cortine peste suprafaţa lumii. Halmosi Sándor deplânge recrudescenţa caducităţii chiar şi acolo, „sub ochii larg închişi”, pentru că nici un lucru nu există în sine, ci numai în emanaţia lui ademenitoare. De aici încep fascinaţia şi pericolul, pentru că nicăieri nu eşti la adăpost. Până şi acolo, sub pleoape, coada inexistenţei îl plesneşte grav peste ochi, zburlindu-i orizontul. Omul care creşte înlăuntru îşi contemplă moartea ca pe o pradă: „zilnic/ fac naveta între nebunie şi moarte, şi într-adevăr, m-am fandosit/ cu demonii, eram de subţirimea hârtiei, hipersensibil, bucuria/ celuilalt, opulenţa, emoţiile din/ apropierea morţii, codice de iubire” (Poetul JA, distins cu Premiul JA, îl caută pe Hölderlin. Urcă în încăperea din turn, care e goală).
Nu ar fi nici o noutate aici dacă răsturnarea prematură a lucrurilor nu s-ar produce prin învăluire, instaurându-se aforistic, să nu spun apodictic, într-o nouă ordine. Aici şi străluceşte poetul, în sentinţele aforistice, pentru că în proza vieţii se diluează. Iată exemple de cristale lirice: „S-a întunecat, deşi toată ziua/ m-am gândit la tine” (Lac fără fund); „Dacă aş fi zgâriat acum, ar curge din mine/ pâraie. Nici după aer nu-ndrăznesc să mă zbat” (Dacă aş fi zgâriat acum).
Necazul survine când oamenii aşteaptă lucrurile ce s-au produs deja, alegând să trăiască într-o fără de leac reificare, pierduţi în vârtejul dintre fiinţă şi pentru sinele ei. Ştiu, exprimarea e aparent preţioasă, însă răsucirea fiinţei spre sine îl defineşte pe poet şi trimiterea la Sartre se dovedeşte utilă pentru că aşa înţelegea el ipseitatea. Aici însă este vorba mai ales despre fiinţă ca mod de instituire în lume şi pentru sine (formulă „magică” adoptată de limbajul comun) ca întoarcere egoistă, paradoxal autodevoratoare, spre un ego rătăcit. Întoarcerea lui Halmosi Sándor are o cu totul altă calitate, este un test al sincerităţii faţă de sine. În absenţa acesteia, sinceritatea agresivă îndreptată împotriva altora nu înseamnă nimic, este doar un act de violenţă. „Din adâncul vremurilor/ moliciunea rezistentă a plantelor/ şi toate supărările/ şi toate iertările/ celor ce-au trăit între plante./ Faptul de a şti că cel ce se joacă/ cu sentimentele cu propria viaţă se joacă/ Şi cunoaşterea/ că viaţa e faptul trăirii profunde/ şi numai aşa se poate supravieţui./ Prin gingăşia trupului./ Precum ţesătura sufletului” (S-aducem cu noi).
Există şi căderi în text, poeme mai puţin convingătoare, din punctul meu de vedere, egoist, desigur (pentru că pe mine vreau să mă instaurez în tot ce citesc, să fiu eu acolo şi, eventual, să pun stăpânire pe desfăşurarea evenimentelor); sunt versuri ce seamănă cu inventarul unui magazin de bricolaj, prezintă de-a valma diverse obiecte: ţigara electronică, lampă, sonerie etc. (v. Cântarea mărunţişurilor). Cred că şi acestea dau măsura disimulării textului pentru că, însuşi poetul o spune, „disimularea este o ocupaţie strategică” (Codice de iubire). „Prostituarea” lucrului exprimat, când se petrece, este o formă de neîncredere ce denunţă o posibilă înfrângere a realităţii interioare. Ratarea este de temut pentru că ar însemna umilinţă veşnică: „La un moment dat/ Şi acest ceva diabolic oboseşte în noi/ Dacă s-a scârbit de el însuşi/ Şi jinduieşte după lumină/ Înţelegere/ Şi ca să ajungă la un capăt” (Pentru că nici umilirea nu-i veşnică).
Cel care nu se cucereşte pe sine va fi hărţuit, asediat şi în cele din urmă locuit de alţii, multiplicat în exterior după modelul unei fantoşe. Se va trezi trăgând faustic după sine două umbre: „fugiţi degrabă/ pentru că vine vremea/ pentru că apune soarele/ şi vi se strică mintea/ şi două vor fi umbrele voastre/ pentru că dragostea e flămândă/ ca moartea/ pentru că golul e de neumplut/ ca mormântul” (Cântarea Cântărilor, care nu-i a lui Solomon). Umbrele îl vor imita până la confuzie tragică, aspirând la valoarea de realităţi incontestabile, deşi venite din neantul fără conţinut al tăcerii automutilante, al lipsei de formă şi, deci, de realitate. Tardivă, lupta de recâştigare a minţii stricate, a conturului propriu nu va fi decât goană după vânt, după strălucirea fără valoare, după gestul efemer şi nesemnificativ. Astfel, viaţa devine o rotire, exuberantă mai întâi, şi o veşnică schimbare de roluri, aiuritoare până la urmă, între fiinţa umană, cu o săgeată mereu aţintită spre sine, şi umbra ei, cu atât mai grav umbrele multiplicate malefic, semn al unei obrăznicii deşănţate ce va fi plătită scump cândva. Sau poate că nu.
Orice umbră, ca proiecţie bidimensională, va tinde să aplatizeze lumea după calapodul ei. Există şi iluzii tridimensionale, pe timp de ceaţă. Acestea sporesc confuzia până la exasperare. Poate că omul va avea momente de beţie când se va lua la trântă cu umbrele. Acestea se pot preface cooperante, pot fi politicoase, pot suporta pedepse infime, îndepărtări iluzorii. Sau îşi pot lua tălpăşiţa, lăsând realitatea fiinţei în derivă; pot părea prieteni buni, de tipul celor care argumentează şi susţin, dar la fel de repede devin călăi nemiloşi, băutori de sânge.
Autentificarea omului cu umbrele lui se dovedeşte un joc tragic, asumat „cu ochii larg închişi” (Decameron). Versul deosebit de expresiv nu este deloc original. Publicului nespecialist îi sună cunoscut pentru că a fost titlul unui film (Eyes Wide Shut) regizat şi produs de Stanley Kubrick. Sursa de inspiraţie a filmului este nuvela Traumnovelle (1926) de Arthur Schnitzler, agreată de scenograf pentru atmosfera onirică şi punctul culminant de o violenţă erotică extremă: orgia cu măşti a unei societăţi secrete, unde şi soţii se pot întâlni şi îşi pot face rău fără să se recunoască.
Nouă ne sună extraordinar de actual această orgie cu măşti. Există şi diferenţe, dar numai în defavoarea noastră. Acum nu mai este vorba de o societate secretă, ci de întreaga populaţie a planetei. Apoi, să nu uităm că în commedia dell’arte sau în carnavalul veneţian, măştile aveau rolul de a augmenta un mesaj, de a-l amplifica paroxistic, dar cele pe care le purtăm noi acum nu exprimă absolut nimic. Sunt tăcute ca însăşi moartea. De altfel, Moartea a devenit personajul principal; viaţa s-a retras umilită sub mască.
Carmelia LEONTE
(„România literară”, nr. 35/2020)
Comenteaza
You must be logged in to post a comment.