În ciuda marcajului ciclic, versurile din interesantul volum de debut al lui Cornelius Drăgan, Mușcătura fluturelui japonez (Editura Junimea, 2016), rețin printr-o continuitate stilistică și tematică destul de evidentă la o analiză în retortă. în special primele trei secțiuni – Acustic (peretele interior), Acustic (peretele exterior), Mușcătura fluturelui japonez – transcriu, cu o amărăciune bine strunită, frânturi din infernul cotidian, pe deplin asumat ca formă de viețuire fadă, blazată, în fond absentă cel puțin social: „sper să devin/ neabsentul absent/ sunetul casei mele/ praf în amurg/ femei cu pulpe/ cele mai multe/ nu le cunosc// oraș natal/ 17.50/ adie aer cald// mișună lumea în partea/ venită de la confecții/ bunică-mea nu mai vine/ a obosit într-un/ târziu octombrie și/ a rămas sprijinită-n/ cimitirul de la deal/ de pe Copou// nu sunt trist/ din contra/ aș vrea să strig/ dar sunt absent/ visez cu pantoful ros/ de atâția ani/ greșit la dreapta/ mă împleticesc și cad/ așa cum m-am născut/ desculț/ și singur”. Locuirea ca falsă prezență într-un social cotat drept marginal (dar unul expurgat de orice aură de posibilă noblețe), oboseala/ sfârșeala existențială de varii trepte (însă imposibil de contracarat prin mijloacele terapeutice obișnuite vârstei), visul căutat cu obstinație (căci înțeles ca necesitate compensatorie) sunt doar câteva dintre motivele subsumate tematicii identitare, cultivate de-a lungul întregului volum. Cel mai prolific nucleu poetic se dovedește însă alteritatea. Poetul și-o imaginează când înveșmântată în piei – ori, spre o necesară acuratețe, solzișori – de lepidoptere, când drapată nefiresc, precum un produs cultural înseriat, cu sensurile primare uitate, căci uzate. Din această ultimă categorie face parte, desigur, păpușa cu gust de cicoare ce apare în poemul târfei notabile și al prințesei devenite târfă (sau poemul dualității ființei), inclus în miezul ideatic al ciclului final al cărții, dual: „tu ești o târfă notabilă/ dorită de toți bărbații notabili/ …/ mică păpușe cu gust de cicoare/ mi-e milă de tine/ aș vrea să te eliberez/ funia cu care ești strânsă doare din ce în ce mai tare/ funia e verde s-a lipit de tine/ atât de strâns încât a devenit trup cu tine/ eu nu pot face nimic/ mă uit doar cum/ oameni notabili urcă spre Cer/ prin tine”. Prima categorie (incluzând, bunăoară, pasărea ce „valsează zbor/ în plină vară” sau calul negru, „culegător/ de suflete & amintiri”) este ilustrată, desigur, exemplar de fluturele japonez – expresie a sufletului, dar și al spiritului călător, nestatornic, de unde și asocierea lui cu femininul. Dacă la începutul cărții aripile lui tremură, abia simțit, începând cu ciclul care dă și titlul cărții, ele bat din ce în ce puternic, pe măsură ce mușcătura fluturelui japonez devine un catalizator al căutării de sens divin și al inspirației poetice: „mușcătura fluturelui japonez/ pe rând mă calcă soldații/ care mai verde/ care mai albastru/ pe rând mă strivesc/ în surdină// april bolnav de plictiseală/ simfonia fluturelui japonez/ zborul în spirală/ pupila/ pupilele/ deocheate/ toată/ toate”. După cum se observă și din această ultimă probă versificată – datată cu dinte de fluturel – forța mușcăturilor delicatelor lepidoptere din insectarul poetic al lui Cornelius Drăgan este voit variabilă. Ceea ce e cu adevărat important, firește, este faptul că, dincolo de mușcătura fluturelui japonez, se poate întrevedea poezia însăși….

Emanuela ILIE

(Revista „Poezia”, toamnă 2018)