să fiţi vii atunci când scrieţi,

morţii nu scriu,

morţii nu citesc poezie

(„Patetica”–după AAG)

Moartea literaturii (Bibliotecile-cimitir)

 

Din cartea recent apărută a prietenului nostru nemţean, Adrian Alui Gheorghe, poet important, aflat în plutonul optzecist fruntaş (pe care noi l-am ridica la rangul de poet european) ne-a atras atenţia poemul amplu Comedia literaturii. Reloaded, conceput ca răspuns la o anchetă literară. – Sau chiar „versificarea” acelui răspuns teoretic, ca dovadă vie a confuziei de valori; a confundării genurilor şi speciilor în literatura actuală. Ne mai gândim apoi şi la rubrica LiteraTURA VURA pe care o ţine poetul în revista „Conta”, pe care o păstoreşte de ani buni.

Personajele poemei sunt: „domnul critic”, „domnii scriitori” şi cititorul – „călăul operelor noastre”… (a cărui ignoranţă e – ca femeia Proverbelor lui Solomon – mai amară ca moartea!). Într-o hală dezafectată, în care altădată „au funcţionat atelierele de potcovit cai putere” – şi, mai zicem noi, cu de la sine putere: zmei, balauri sau inorogi – criticul ia la refec toată istoria literaturii contemporane, constatând numeroase „devieri de la calitate, poeme sub stas, romane ale căror personaje au evadat, părăsind incinta. Autorul inventează un OPC specializat, adaptat („Oficiul de Protecţia Cititorilor), unde iarăşi se constată chinezării, produse culturale falsificate „pe vapor – în sala motoarelor”: pseudoeseuri filosofice sau piese de teatru calpe.

„Domnul critic literar privi peste muntele de literatură care/ se profila cu vârful în jos./ Domnii scriitori priviră valea de literatură care se profila/ cu adâncul în sus…” Iată un joc de idei scăpărător joc de idei, în maniera A.A.G. Poetul nostru realizează o adevărată punere în scenă a întregii comedii a literaturi, introducând personajul numit O RANĂ care, în ritmul muzicii „se întoarce acasă”. Confuzia de valori actuală este sugestiv prinsă în câteva cuvinte: „S-a terminat gazul de lampă şi acum acesta funcţionează/ pe bază de ceaţă”. Ca în Evanghelia după Matei, cap. 25: 32,33 (unde se spune că, la Judecata de pe Urmă: „El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte un păstor oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”), autorii: poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti sunt plasaţi cu toţii partea dreaptă, cea benefică. Iar „De-a stânga tot teritoriul” este rezervat criticii, turma de capre…

Se produce apoi greva scriitorului, care vine să dubleze lucrarea fatidică a criticului literar: acesta, „cu mâinile înfundate în litere, ca într-un aluat fără noimă” trudeşte la înălţarea unei himere-miracol, Marele Zid Românesc, care să se vadă – şi el, cum omologul chinez–de pe lună. Dar, aşa cum ziceam, întreprinderea criticului se vădeşte la fel de iluzorie, precum mănăstirea Meşterului Manole. Tot la fel, zidul de litere, un nou şi inutil Turn Babel, „creştea, zidul se suia/ pân’ la gleznişoare,/ pân’ la pulpişoare,/ pân’ la costişoare/ pân’ la ţâţişoare…” (-le Anei. Sugestia este reluată în finalul poemului, ca o concluzie zdrobitoare: „Dar ce ziua lucra/ Noaptea se surpa…”).

În privinţa perspectivelor artei literaturii, se potrivesc şi cuvintele Poetului – atât de cunoscute, că, citarea lor se poate dispensa de ghilimele: pierdut e totu-n zarea tinereţii şi mută-i gura/ dulce-a altor vremuri/ timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec! Apoi adunarea generală a scriitorilor, demascându-l pe critic–cel care parazitează întreaga „grădină a ursului”: „Dacă autorul este cultivatorul celebrelor salate din grădina ursului/ criticul este hoţul care pradă grădina…” Deci trebuie demascat şi lapidat: La rampă se prezintă trei autori: cazuri reprezentative pentru trendul cultural actual: unul mic, îndesat, altul (slab şi deşirat) şi un altul „trist ca o armură”.

În toiul dezbaterilor din plen („autorii au improvizat o tribună din cărţi”) în sală începe să miroase a… „carne de cititor”. În acest punct culminant al dezbaterilor, când autorii se întreceau în a-şi prezenta „unii altora artele poetice), lucrurile iau o turnură neprevăzută. Dacă până acum ofurile toate se revărsaseră peste „domnul critic”, iată că vine rândul domnului cititor, identificat ca acuzat principal, inamicul public numărul unu: „… şi să ne gândim la câte ar spune poezia dacă ar putea să vorbească/ între noi a pătruns un cititor”(!) Bietul cititor – care, de bună seamă, are bubele sale – este scos criminal iar mulţimile (autorilor) sunt gata să-l linşeze, după ce au izolat răul, luându-l prizonier. Odată ce s-a stabilit cine e „inculpatul”, i se pregăteşte şi penitenţa: un pat de spini în incinta Bibliotecii (Babel), unde să fie ţinut prizonier, pedepsit fiind cu “program estetic”… (Las-că, aşa-i trebuie, dacă s-a înhăitat cu cine nu trebuie, şi nu şi-a văzut de treabă; de viaţa lui, de lucruri practice!)

 

Literatura şi ea (ca viaţa): comedie vie. Privighetoarea de tomberon

hei, hei,/ lupii se mănâncă între ei,/ noi ne hrănim cu idei,/

Dumnezeu e sus, Dumnezeu e jos,/

oamenii…, vai de ei…” (Câinele galben)

 

Cartea despre care vorbim–de 170 de pagini–este împărţită în şase cicluri inegale: primul şi al treilea fiind cel mai ample: I. Fericirile, II. Sfântul (cuprinde doar poezia cu acest titlu), III. Mc’ poezie, IV. Comedia literaturii. Reloaded (terminată cu poemul de titlu), V. Ultimele dorinţe ale condamnaţilor la moarte şi VI. Obsidianul negru. Emblematic – sau simptomatic – pentru poezia lui Adrian este poemul amplu, descriptiv, poemul-parabolă: Vrăjitoarea, Sfântul, Dacă poeţii ar trebui să facă zi de zi tot ce spun în poeziile lor… – spre a da doar câteva exemple. Noi ne-am (mai) oprit la o piesă antologică, poema intitulată Biblioteca, în care un condamnat la moarte cere, ca o ultimă dorinţă, să fie lăsat să citească toate cărţile dintr-o bibliotecă (nu se ştie a cui: a penitenciarului?, a „domnului călău”; sau chiar a lui–„domnului condamnat”; condamnat care se poartă la un moment dat ca un comandant…).

Prima asociere pe care o faci citind un atare poem este cu O mie şi una de nopţi – marea poveste a lumii. Cum Şeherezada îşi tot amână moartea cu fiecare poveste/ noapte povestită, aşa condamnatul din Biblioteca lui A.A.G. îşi amână moartea sine die cu fiecare carte citită. Morala este aceasta: atât povestitul cât şi ascultatul/cititul poveştii sunt susceptibile a conferi nemurire. Fapt este că cititorul condamnat la moarte ajunge să-i îngroape pe toţi contemporanii: acuzatori, gardieni şi urmaşii lor, el supravieţuindu-le pierdut în labirintul de litere al bibliotecii. Se pierde definitiv în marea literaturii.

Adrian Alui Gheorghe cultivă poemul-parabolă, văzut ca un ghid de supravieţuire: manual şi ghid interior. Care, desigur, se repercutează şi asupra maestrului cititor. Stilul expozitiv este cel care mijloceşte ascunderea în pagină a unei bombe incendiare („foc grecesc”). Poetul explorează lumi inexistente, care – pe măsură ce poema se „povesteşte” pe sine – vin la viaţă, după modelul demiurgic, cel care a instituit lumea prin Cuvânt: „Dacă poeţii ar trebui să facă zi de zi/ tot ce spun în poeziile lor/ ar fi destul de comică realitatea/ […] ba unii dintre ei ar fi în stare/ să depună mărturie că trupurile se împrumută/ ca bibicletele/ dintr-un cer depozit/ da, sufletele îşi aleg (acolo sus) trupul preferat/ cu care dau o tură pe lumea asta…”(Dacă poeţii ar trebui să facă zi de zi tot ce spun în poeziile lor).

Poemele intitulate generic Blues sunt concepute ca profesiuni de credinţă: „Mi-au murit mulţi prieteni./ Deşi au murit, unii continuă să trăiască…/ Unii mă mai sună uneori, deşi sunt morţi./ Alţii nu mă sună, deşi par vii…” (p.10); „Ai trecut şi nu ai lăsat nici un semn./ Altădată făceai din hârtie trandafiri/ care se chinuiau să înflorească…” (p.30). Iată şi o replică artistică la urşii „de tomberon”: „Nu mă mai miră nimic/ din ce se întâmplă în viaţa/ de zi cu zi:/ politicile strâmbe/ şi fără de rostul artei/ în spaţiul public// după ce azi am văzut/ câteva privighetori/ ciugulind resturi/ din tomberon (p.50). Iar câteva sunt intitulate Fragmentarium, menite fiind să acuze contemporaneitatea neisprăvită: „când am vrut să spun lucrurilor pe nume/ am descoperit că lucrurile nu mai aveau nume” (p.44); „zăpezile de altădată au preţul/ stelelor/ în care s-au odihnit pentru o clipă/ ningând” (p.48).

În Lecţia de slăbit – la fel ca-n poemul de mai sus cu privighetorile – se pune viza pe lumea contemporană (şi degetul pe rană; pastorul meu pune mereu în predici următoarea întrebare retorică: aţi văzut vreodată o pasăre grasă?…!): „Trăim într-o lume care înoată în grăsime/ americanii sunt foarte graşi/ şi japonezii sunt foarte graşi/[…] luna e învelită de grăsime/ abia se mai târăşte pe cer/ ca o căţea cu puii sufocaţi în burtă/ de asta/ vrem poezie/ fără nicio calorie…”. Poemul Fericirile parafrazează/laicizează fericirile evanghelice (Predica de pe Munte, de la Matei 5): „Fericiţi cei care au aflat până când/ Fericiţi cei care au aflat până unde…”

Colac peste pupăză – indiferent de ce zice critica literară – Adrian Alui Gheorghe este un ironist tragic (umorul lui bate uneori înspre (Obsidianul) negru, vizând inclusiv exorcizarea răului propriu); se zice că nu te poţi îmbrăţişa cu un coşar dacă porţi un costum de vară! Tot aşa, poetul nostru contemporan nu poate trăi într-un turn de fildeş – chiar să fie el, acest turn, un babel postmodern: zgârie-nori trecând cu vârful dincolo de nori. Cititorului exigent, perfecţionist, această poezie i s-ar putea părea uneori uşor abundentă în cuvinte, dar la cea de-a doua lectură – dacă va avea răbdarea aceasta – i se va revela în toată splendoarea ei ideatică. Şi, spre a sfârşi noi atipic acest demers, iată câteva versuri-idei (nu luate din poemul care dă titlul culegerii, ci) din poemul cel mai scurt al culegerii, care beneficiază de cel mai lung titlu: „Mormântul meu e gol. Am înviat de mult” (Astăzi am văzut locul în care îmi va fi mormântul, din cimitirul Eternitatea din Piatra Neamţ, pe care l-am primit pe gratis ca efect al faptului că sunt cetăţean de onoare al oraşului).

Remus Valeriu GIORGIONI

(„Expres cultural”, numărul 1 / ianuarie 2021)