Coborând în arhivele CNSAS (adică „în iad”, cum mărturisea), poeta Ioana Diaconescu ne-a oferit, în anii din urmă, ca cercetător de istorie recentă, câteva prețioase volume dedicate unor scriitori „văzuți” prin documentele Securității (Marin. Preda, Mihai Ursachi). Recent, prin Poezia ca act de insurgență (Editura Junimea, 2017), cel readus în atenție era Cezar Ivănescu, supus acțiunilor de verificare de la 18 ani, „de profesie elev” (atunci) la Bârlad, urmărit cu sârg de-a lungul a trei decenii, fie pentru atitudinea „ostilă” în perioada piteșteană (la revista Argeș), fie ca redactor luceferist, ocupându-se (într-o „atmosferă promiscuă”, zic rapoartele, periculoasă pentru cultura română) de cenaclul Numele Poetului, propus pentru desființare. Privindu-și, așadar, „toată viața dușmanul în față”, scria cercetătoarea, încercându-se temperarea și recuperarea lui.

Incomodul poet, ins orgolios și, inevitabil, polemic, risipind – în apariții zgomotoase, vădind o „iritație perpetuă” – cuvinte grele, atacuri și laude, trăia întru poezie, împărțindu-se între reprize de teatralitate, cu public și lungi însingurări, scriind, cu o furie rară, pentru a-și „mântui” existența. Și aducând în peisajul liricii noastre un sunet nou, sfidând constrângerile socio-istorice și rezistând prin poezie. Insurgentul Cezar Ivănescu, urmaș de drept al lui Labiș (cum se considera) apărea, reamintim, într-o epocă de restaurare a lirismului. Chiar dacă își reproșa că s-a lăsat „îmblânzit”, domesticit etc., că, debutând, a publicat „două poezii comuniste”, că în Luceafărul, la rubrica Dintre sute de catarge, invoca lumina zilelor de august („fugărind noaptea de pe coardele inimii mele”; v. Noapte și zile de august), poetul bârlădean, deja „o celebritate” în anii studenției ieșene, a regândit, de fapt, poezia, înțelegând-o ca artă tradițională. Existența sa aventuroasă (fost boxer, cu cenaclu interzis, intrat în greva foamei, supus linșajului mediatic, mereu marginalizat, neavând vreo carte tipărită „în întregime” etc.), trăirile paroxistice, ieșirile vitriolante (intolerant, acuzator-pedepsitor, dar și pătimitor) i-au creat adversități trainice. Chiar dacă, declarativ, credea că „adversitățile fac bine”, poetul, speriat de ideea literei tipărite și a sa poezie insubordonată (față de un Nichita, de pildă, „oficializat”), au suportat consecințele. Încât „eliadistul” Cezar, înființând la Pitești orchestra Baad și-a asumat calvarul christic. „! cine vrea mă scuipă,/ scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”. Într-un splendid portret (Maître de la clarté, în Contemporanul-ideea europeană, mai, 2010), Gabriela Crețan vorbea despre iluminarea prin suferință și iradierea „de fascinație și tremendum”, întreținute de răzvrătitul poet.

Așadar, poetul-trubadur (baladeur), experimentalist, certat cu lumea, scria „pe creier” și voia să ia în posesie conștiința, asumându-și destinul. Sondează, cu efort reconstitutiv, adâncurile mitice, dezvăluie amintirile traumatice și universalizează, s-a observat, biografemele (precum în Tatăl meu Rusia); icoana înlocuită cu portretul lui Stalin consfințește triumful Răului (pre-existent, care se întinde însă) și, uitat de „Părintele din ceriuri”, aduce – ironic – „laude” părintelui biologic („vrednicia ta de Tată”). Plângerile sale, prevestirile rele, suferința atingând pragul sacrificial, trase într-o rostire ritualică, impregnată de tragism se lovesc de neîncredere: „acolo unde nu te-ajută nimeni, acolo toată viața mea am stat”. Acuzat pentru „senzualitate excesivă”, izvodind „o poezie dezordonată” (scria Marian Popa), aglutinând motive, autorul Rod-ului este, înainte de orice, un inovator de limbaj, cântând sacralitatea ființei. Cu o ritmică proprie, repetiții, vocabule rare și durități de limbaj, cu semnul exclamației „plasat iberic” (după un curs facultativ, meteoric, cu profesorul Lazăr, la Politehnica ieșeană), mânat de un impuls melodic și vizând sincretismul antic, acest poet vocalic (în sens aedic) își dorea reprezentarea scenică, cântându-și versurile. Arhaizant, incantatoriu, de rafinament grav, pendulând între limbajul naiv și cel esoteric, căutând rădăcina comună a artelor și cultivând, cu bocet sincopat, speciile oralității (doină, colind, descântec), el se plasează în tradiția menestrelilor medievali. Dar, în decriptarea simbolurilor, astfel de texte (corespondente) se dezvăluie prin co-semantizare, observa Petru Ursache. încât citatul/ tiparul folcloric, substratul distilat slujesc un vizionarism cu virtuți inițiatice, chemând în sprijin, în seria Doinelor (daina), „cuvântul adamic” (cf. Theodor Codreanu) pentru a ajunge, pe urmele lui Eminescu, la adevărul din inimă, nu la cel mortificat.

La „ceasul cărnii bolnave”, poetul vrea să iasă din temnița sinelui și acest ecou baladesc, de o naturalețe rafinată, întreține vraja orfică și, în același timp, obsesia lutului sexualizat, împăcând chiotul dionisiac cu puritatea lilială. Lângă dulceața cântecului de leagăn, Cezar Ivănescu încheagă, cu virtuozitate, tablouri terifiante, hrănindu-se din esența comună a muzicii și a poeziei. Căinarea pentru precaritatea omenescului, drama spiritului și năruirea trupului converg; acest lirism thanatic face din iubire reperul existenței și invocă moartea pustiitoare ca iubită, sfârșind în Mariolatrie. Cu nostalgia Paradisului (inventat în amintire), cu vocație de eretic și experiență de „marginal”, poetul pare, s-a observat, un posedat al reînvierii, căutând în fascinantul Baaad o lume „de la-nceput”. El își îndrăgește propria-i tristețe (cum mărturisea în Jeu d’amour), făcând saltul în cultura sentimentului; cântă așadar, în maniera incantatorie, o absență, făptura ideală, eterată – proiecție a unui truver villonesc, de fibră eminesciană. Pe bună dreptate, Theodor Codreanu* insista asupra eminescianismului de fond, abisal, al poetului, râvnind întoarcerea la primordial. Eminescu – Dumnezău are un „ales”; el e chiar poetul-profet, uimit și umilit, cu destin „de victimă ispășitoare”. Într-o „țară de murit”, Cezar Ivănescu deplânge tragismul condiției noastre după deceniile suportate de un „popor de hibrizi”, sub teroarea Racului roșiu. Și, desigur, venind dinspre tabăra luceferistă se va război cu postcominterniștii. Om revoltat, pătimaș, incomod, dificil, orgolios, frustrat etc, Cezar Ivănescu a fost, inevitabil, stigmatizat. Ținut „în lesă” în perioada comunistă, supus apoi linșajului mediatic, suportând agresiunea haitei (hăituit), pendulând între tăcerea instituționalizată și mitizare, turbulentul poet a fost văzut ca un om al extremelor; fie înconjurat de sicofanți, în chip de învățător, cultivând discipolatul (vezi cenaclul Numele Poetului), fie urcând Golgota, convertindu-și trăirile, exasperările, reprimanda etc. în gnoză, deviind – crede D. Micu – într-un experimentalism burlesc, de textură postmodernistă.

Rivalitatea carnalitate/ spiritualitate, drumul anabasic, dematerializarea l-au „confiscat” pe poetul-profet, anunțând dorita eliberare din „închisoarea” trupului. Acest vector ascensional, asupra căruia stăruia demult Alexandru Horia, definește emblematic, dincolo de accesele paranoide, lirismul ivănescian. Iar omul, pătimaș, nedrept (uneori) și generos, hăituit și vindicativ, o fire violent-resentimentară, prins în felurite diferende și încăierări a rămas un răzvrătit, accesele de mânie mascându-i timiditatea. Sau, cum zice Th. Codreanu, producând „o proză flagelară”, frustă, radiografiind acel timp al asasinilor și experimentul „hașișinic”, aruncând vorbe grele la adresa prostmodernismului, a „imbecililor piramidali”, regretând boala discordiei sau cinstind mitologia sacrificială (Labiș, Marin Preda). Persuadant chiar prin monotonie, captiv al unei fascinații morbide, apt de splendide dezlănțuiri vizionare, poetul (un poeta magnus) și-a croit un destin învolburat. Un inovator ispitit de chemarea arheității, cu o imensă cultură poetică impunând o viziune; tortura Poeziei, cazna scrisului, prezența sacrului, tragismul condiției umane, gestul sacrificial (în sensul zidirii ființei), în fine, sufletul-copil cu „carnea flagelată”, ura din jur ș.a. nu l-au deturnat și nu l-au înrăit, găsind, finalmente, tămăduirea: „să las surâsul să alunge/ aceste fețe de coșmar”. Sau: „dar lângă Tine-i numai bine, / de-aceea-Ți zic neprefăcut,/ fie să treacă de la mine / tot răul ce mi s-a făcut!” Urmând a fi redescoperit, într-o bună zi, ca un uriaș poet, Cezar Ivănescu a stăruit „pe crucea zăbavnicei file” pentru a ne dezvălui înțelesul mitic, inițiatic al unui lirism pierdut în societatea noastră orizontală.

Cum bine se știe, întreaga lirică a lui Cezar Ivănescu stă sub metafora rodirii și obsesia morții, îndemnând la exerciții de exorcizare prin repetiție; sau, altfel spus, celebrând rodirea morții (cf. M. Mincu). Poezia devine terapie (soteriologie), îmblânzind spaima de moarte: „Vorbind despre moarte mă simt mai puternic și mai viu”, simțea nevoia să (se) mărturisească poetul. Artistul (tânăr, de regulă), iubindu-și arta și îndurând „groază”, contemplă rodul pieritor (deci nu increatul), descompunerea, degradarea etc., vegheat de trupul bănuielnic. Metamorfozele trup/ suflet în variantele Doinei, moartea (ritualizată) ca „rod perfect”, prezența ei familiară, senzuală) par a întreține – accentua N. Manolescu – un manierism fundamental, nutrind „o poezie monocordă”, condamnată: „suferințele mari se făcură,/ De cum am ieșit din tine,/ ca un ochi din orbită/ Toată căldura soarelui/ Menită fu să mă usuce”.

Cultul iubirii, erotismul ce impregnează țesuturile acestei poezii cheamă în memorie poeții noștri timpurii, veșnic înamorați. Cezar Ivănescu are însă, spuneam, ideea morții, o neliniște scormonitoare, cu refrene obsedante, thanatofile. In oglinda iubirii el descoperă rânjetul morții; de aici și jalea cosmică, umilința unui spirit ce conștientizează pierderea tinereții și trăiește cu obsesia sfârșitului (ca experiență impusă). Erosul lui Cezar Ivănescu e thanatic. Poezia sa „funcționează” în doi timpi, cu fluxuri și refluxuri erotice, asemeni trupului „iluminat” ori al celui „otrăvitor”. De la acele versuri de rugă și de libovie, tincturând tânguiri amoroase („…prea frumosu-ți chip/ e numai muzică și taină”), poetul ajunge la marea revelație: trupul e amenințat, „groaza de a fi om pe pământ” strecoară sentimentul torturant al destinului tragic. „Eu mă-nvăț să mor” – va spune Poetul (reluând aici vocea eminesciană), „timpul dus n-o să mai vină/ Tânăr eu n-am să mai fiu”. Observăm însă că Moartea e personificată, cutremurul extincției se îmblânzește, trecut printr-o intimizare care seamănă a identificare; spaima devine extaz. Ființă tragică („De ce cu moartea te-ndrăgești mereu?”), poetul descoperă că Moartea e chiar Iubita. Spectacolul tinereții, al vieții e permanent amenințat; vitalitatea acestei lirici se autosubminează. Înregistrând cu finețe jocul stărilor de suflet, având ca poli efemeritatea și eternitatea. Credem că Hristu Cândroveanu avea dreptate notând că poeziile lui Cezar Ivănescu sunt contraimnuri. Poetul deplânge destructurarea materiei (conștientă de sine), realizează miracolul existenței ca neîntinare, procesualitatea și zvârcolirile ei, nașterea și extincția, invazia răului și a întunericului, dărnicia și risipa – toate ca variațiuni cuibărite într-o aceeași temă: implacabilul sfârșit și reîntemeierea vieții. În lirica sa, Rodul rămâne simbolul tinereții eterne iar crezul poetic îmbracă gestul sacrificial.

Prin repetiție motivică și reluări obsedante, Cezar Ivănescu risca impresia de monotonie. Un Baaad fictiv, simțit ca real, de neevitat, în care respirăm un aer bacovian („tot Pământul e-o provincie”) vorbește de această grație fragilă, pioasă a poeziei sale, mereu amenințată. Cezar Ivănescu este „un rob răbduriu”, muncind asupra versului, evitând luxurianța lexicală. Experiența scrisului, urmând convulsiile interiorității constituie un supliciu ce duce la purificare: scrie pe

creier „cu negreala de pe suflet”. Infernul Baaadului, cu a sa pecete funebră îngăduie acum revelația seninătății: o iubire expurgată, de limpezimea cerului sticlos, și-a domolit furiile temperamentale, rămânând senină și sfâșietoare totodată. Descoperim aici atitudinea mioritică; poetul elimină suferința, își vindecă spaima de urât doinind: „Doina o îngân și-o uitu”. Grefele de poezie populară în registrul bocetelor și colindelor fortifică această lirică (care, rămânând doar „de inimă albastră”, s-ar fi anemiat). Or, Cezar Ivănescu actualizează doina și ne reamintește efectul ei cathartic pentru sufletul românesc; încercat în timp de atâtea potrivnicii, el își află aleanul în Doină: „alina-m-oi cu Doina!” – zice și Cezar Ivănescu sfidând, cu o sinceritatea împinsă la paroxism și într-un decor ce trimite la austeritatea monahală, fluctuațiile modei. De altfel, poetul ignoră ceasul modelor; ca dovadă, deși spiritele firave, alertate de mareele modei au expediat doina în sala de reanimare a liricii, dezinteresându-se de soarta ei, Cezar Ivănescu o cultivă. În consecință, el respinge risipa verbală și evită arborescența lirică. Așa cum s-a mai spus, recuzita sa nu e săracă ci esențială, într-un moment poetic care traversa canonada antilirică, poezia lui Cezar Ivănescu se încarcă de afectivitate; ea este rugă fierbinte și sfâșietoare, o implorație deznădăjduită, o muzică tânguitoare care redescoperă omul muritor: sublimul și eroarea coexistă, materia folclorică e surdinizată, dar evidentă. Această tulpină folclorică a unui baladesc „cultivat”, de un tardiv trubaduresc provoacă o revelație etnologică. Coborând în arhaic, ecourile străvechimii se simt, potențând efectul soteriologic. Formulelor de invocație, vechii tehnici a repetiției, rimelor simple, termenilor livrești li se alătură vocabulele arhaice (moldave, cu deosebire) și cuvintele „retezate”. Dar arhaismul său este, întâi, o stare de spirit. Desigur, Cezar Ivănescu confirmă și aici uriașa sa forță de absorbție, fiind o personalitate ce intersectează mari albii lirice. Sinteza ivănesciană își subordonează aceste experiențe poetice, brodată pe canavaua unei concepții despre poezie. Lirismul său curat și elevat, de o simplitate savantă, folosește un sever filtru cultural, poetul-receptacol impunând tocmai prin forța originalității. Sub cupola acestei lirici, amestecând mulți afluenți și folosind tipare de împrumut, răsună doar o coardă, forând încăpățânat câteva teme, întoarse obsesiv spre tensiunea conceptelor antitetice: iubirea și extincția. Cezar Ivănescu nu este un colonist, anexând universului său liric noi teritorii; nu este, în pofida virtuozității formale, un poet-orchestră, dar cântecul său suav și terifiant, de rafinament filigranatic, trădează superbia celui ce nu-și expune în vitrină ciornele. El trăiește cu mistica literei tipărite. Și vede în poezie (necrezând în evoluția genului) un discurs fundamental, un act liturgic prin care ne salvăm (în spirit) de infernul teluric. Recuperată, spuneam, ca artă tradițională, poezia ca rugăciune (prepolifonică), cantabilă, ca exercițiu exorcizam (îmbrățișând senzualismul estetizat) dezvoltă de fapt o suferință poetizată, trăită – cu calm contemplativ – între granițele imaginarului thanatic, temperând combustia temperamentală. Fiindcă rodul înseamnă „înaintarea în moarte”; iar moartea-„curvană” (v. Doină/ Moartea peste tot), moartea ca „program zilnic” își dezvăluie puternicia, lucrând – zice poetul – pentru gloria ei. Dincolo de imprecizii și substituiri, refugiat în fabuloasa cetate a Baaadului, așteptând să coboare noaptea în păcătosu-i trup, Cezar Ivănescu a invocă pe cea cu „râs frumos”, „Moartea Bună” sau „Mama mea Moartea” ca întâlnire norocoasă. Dar e vorba de un Eros thanatic, îmblânzind seductiv chinul, răul, teroarea etc. într-o interminabilă căinare și descoperind „transparența desăvârșită a morții” și, negreșit, precaritatea omenescului, ruina trupului. Bătăios, incomod și imprevizibil ca om, Cezar Ivănescu-poetul știa prea bine că „tot ce-a fost se pierde”; versurile sale fiind „cântare și amintire”, ne propun, pe portativ imnic, spectacolul genezic, rememorând „vremea cu greime”, întunecimea, suferința; sau, mai evident în Rosarium, într-o epocă de-spiritualizată, sensul ascensional: „eu la cer m-aș înălțare”. Paradoxal, la Cezar Ivănescu poemul ascensional, râvnind descătușarea, devine posibil prin imersiunea în adâncul Istoriei; doar așa, știind că drumul „e de făcut înapoi”, bardul din Bârlad, întregind strălucita falangă moldavă, află, prin stihurile sale psalmice, puterea genezică a cuvântului. Încât, scăpând din strânsoarea trupului, mângâiat de gândul morții (curățat însă de „otravă”) va zări – eliberat – izbăvitoarele „lumine”.

Evident, poezia lui Cezar Ivănescu (1941-2008) trebuie examinată și în contextul promoției ’70, pe care mulți o consideră „al treilea val” al generației Labiș. Ivită în spațiul de liniște dintre două explozii (zicea Laurențiu Ulici), această promoție infirmă ideea „vacuum-ului poetic” al acelor ani, incriminând – prin argumentele ei valorice – tăcerile unor critici, al căror interes a fost confiscat fie de momentul ’60, fie de agresivitatea junilor anilor ’80. Exegeza rămâne încă datoare acestei promoții (care, să observăm, nu a pătruns „grupat”), dar, mai ales, acestui poet. Glumind, Cezar Ivănescu se considera un nouăzecist; afirmația rămâne valabilă doar în sensul unei visate purificări, volumele ivite/ recuperate după seismul decembrist oferindu-i statutul de „nou născut”. În rest, el este și rămâne, indiferent la mode și clasificări, un mare poet. E drept, redundant, ritualic, cantabil, dezvoltând un discurs visceral (nota Bogdan Crețu) și o poezie simplă, hipnotică (cf. Al. Dobrescu), citită ca document psihic (cf. Al. Cistelecan). Volumul oferit de Ioana Diaconescu ne propune, complementar, „imaginea securistică” a celui care, devenit „obiectivul Ivanov” (1959-1987), recrutat ca informator și exclus după doi ani, urmărit și verificat, a suportat „agresiunea haitei”, cum se mărturisea, în 1993, într-un interviu. Hărțuit în anii din urmă, considerându-se abandonat, părăsit de ciraci, victimă a unei campanii întreținută cu metodă (o „vânătoare de oameni”, zicea Basarab Nicolescu), Cezar Ivănescu își preconizase sfârșitul: „mă omoară, știu, dar cu zăbavă”. Într-o carte, nici ea îndeajuns comentată (v. Eros & Thanatos la Cezar Ivănescu, Editura Contemporanul, 2010), Petru Ursache observa, cu temei, că „primează (încă) legenda omului”. Iar omul „a murit cu zile”, fiind victima unui „malpraxis evident” (cf. M.R. Iacoban). Poetul, care a fost și traducător și memorialist (dezordonat, justițiar, condamnând cu franchețe – în cărți care au iscat scandal – ocultarea adevărurilor) a rămas o figură incomodă, singulară, cu orgoliu supradimensionat.

 

_______________________________

* Dezvoltând („ameliorând”, cum zicea, cu modestie, însuși autorul) o mai veche tentativă exegetică (Eseu despre Cezar Ivănescu, apărută la Târgoviște, 1998), prizată, aflăm, „cu reticență”, Theodor Codreanu propunea o carte fundamentală despre Cezar Ivănescu –transmodernul. Criticul de la Huși tipărea, se știe, și o primă sinteză românească asupra transmodernismului (în 2005), deschizând colecția Ananta. Studii transdisciplinare, inițiată chiar de poetul Sutrelor muțeniei în anii directoratului său junimist. Încât, ca „trubadur” transmodern, configurând, alături de Labiș și Nichita, o trinitate paradigmatică (demonstra Petru Ursache), neîncadrabilul Cezar Ivănescu îmbrățișează o nouă paradigmă, reprezentând ethosul transdisciplinar și voința recuperatoare a Tradiției, într-o vreme a anemierii conștiinței arheale. Între un util Tabel cronologic și un dialog hușean, din 1993 (cules la Addenda, sub titlul Hoții de istorie), Theodor Codreanu, un critic doctrinar, cercetând „în vizorul criticilor” destinul creației lui Cezar Ivănescu, realizează, cu apetit polemic, un alert excurs, temeinic documentat, el însuși transdisciplinar, cu observații referențiale, pensând imagini arhetipale și semne zodiacale, încercuind un idiom poetic inconfundabil.

 

Adrian Dinu Rachieru

[„Convorbiri literare”, nr. 8 (284), august 2019]