Dedicată unei enigmatice Mo, care „își face unghiile de la picioare/ ridicată pe două perne” și-i povestește visul cu dispărutul Clyde, amintind de nu mai puțin misterioasa Mo-wana, „negresa mea”, care îl conducea pe Marian Drăghici, în poemele din Păhăruțul, peste Mediterana, până în inima Africii, cea mai recentă carte a lui Ioan Radu Văcărescu, Pescar de cuvinte (Editura Junimea, 2019), fixează cât se poate de limpede formula liricii sale: „Văcărescu ascunde esențialele sub o scriitură lejeră, aproape de sporovăială și-n formula orală a banalității, ca si cum poemul n-ar fi un eveniment și-n el n-ar fi loc de nici un eveniment, nici expresiv, nici confesiv, nici spiritual”, scrie Al. Cistelecan într-o pertinentă prezentare de pe coperta a patra. în adevăr, „sporovăială”, dialogul banal, cu replici aproape previzibile translează spre metafizic, într-un orizont al marilor teme – deznădejdea de a trăi, neliniștea de a muri, sentimentul sfârșitului, singurătatea și retragerea între contraforții ai ceea ce va fi fiind acasă -, abordate în cele 5 interogări care deschid apele pentru pescarul de cuvinte. Prima interogare, a bărbatului de către femeia sa, se petrece la „masa de sub măr” si explorează limitele deznădejdii, ale pierderii voinței de a trăi: „dar ce făceai acolo la masa de sub măr/in lumina galbenă a becului din lampas/ așezat în fotoliul decrepit de răchită/ și cu capul pe masă?/ am băut mai multe beri/ și am mâncat mere/ am fumat o jumătate de pachet de țigări/ și apoi mi-am pus capul pe masă/ pentru că eram deznădăjduit/ de ce erai deznădăjduit?/ eram așa pentru că am fost fericit la un moment dat/ și apoi totul s-a schimbat/ totul a devenit de nesuportat și nu mai voiam să trăiesc”. Bărbatul, răspunzând femeii sale, plânge cu seva mărului, sub frunzișul acestuia, unde se despart lumile/’dulceața lumii acesteia și a celei de dincolo” și unde se spune rugăciunea și se pomenesc cei adormiți întru Domnul („ajută-mă doamne să o mai duc încă puțin/ să-1 pomenesc după lege pe fratele meu/ încovoiat în de sine/ în mărul tuturor deznădejdilor din țara veșnicei ierni”); în această simbolistică a mărului, poetul întâlnește orizontul mito-poetic românesc, în care acesta e pomul vieții, un arbore cosmic, Axis Mundi, ființa însăși identificându-și trupul în rădăcinile și seva „mărului nostru din grădină”: acolo e pâlpâirea încă vie, intangibilă, însă și, deci, cu atât mai tragică a trecutului îndepărtat, „funebra lună de august” și zariștea închisă a viitorului: „știu, durerea mea era atât de mare la masă sub măr/ de parcă rădăcinile mărului creșteau din creștetul meu/ și sângele trupului lui zvâcnea intermitent în creierul meu/ iar în dreptul pieptului mi se așezase cerul negru de piatră/ iar sângele acela era sângele copiilor noștri/ scânteind ca un pârâu de munte în luminiscența stelelor/ care apăreau acolo deasupra mărului/ în funebra lună de august;/ da, a trecut timpul fără măcar să ne dăm seama/ parcă ieri am urcat la fântânele/ și în coliba de sub runcuri/ am băut vin de smochine și am făcut dragoste/ ca pentru o întreagă viață/ și acuma tu plângi ca un copil deznădăjduit”.

A doua interogare, a poetului de către muza sa, într-o „după-amiază de a noiembrie” este despre neliniștea pe care o provoacă vedeniile de pe „podul ăsta de fier, zis al minciunilor”; scânteierea trecutului în secvența petrecută „în coliba de sub runcuri”, din prima interogare e aici trecutul fără contur al vedeniilor de demult, de sub „cerul indigo al orașului meu natal”, într-o durată năruită sub valțurile timpului; „Eu îmi amintesc acum acea vreme tind îți vorbeam/ despre o după-amiază solară dintr-un veac trecut,/piața de marmură colorată, umărul gol cu pielea brună/ al trecătoarei cu borul pălăriei purpurii peste fată,/ priveai cu uimire umbrele mișcătoare/ pe zidul de șist roșu și calcar al catedralei/ și lumina destrămând conturul/ în mii de petale de iriși violeți./ Iar acum stai pe podul ăsta bătut de vânt și privești/ ceața care se ridică dinspre râul păianjenului negru,/ căluții de lemn rotindu-se înviata turnului înfipt/ în cerul noiembrie precum un creion bont,/ licorna răsfățată galopând neistovită în nadirul orologiului atârnat într-o/ rână deasupra orașului,/ ca un castel de scoici se va prăbuși în vitraliile oarbe,/ ca o oră întunecată se va ridica pe cerul dimineții”. Vedeniilor de pe Podul Minciunilor li se asociază, în cea de-a treia interogare, a țatălui de catrenul său, un tragic sentiment al sfârșitului și refugiul în lumea homerică, departele identificându-se aici cu laguna Voidokilia, de la poalele Munților Pylos, la malul Mării Ionice, unde fiul lui Ulise, Telemah, o va fi întâlnit pe Nausicaa; dacă prima interogare avea loc sub frunzișul mărului, pomul vieții, arborele cosmic, interogarea tatălui de către fiul său, poate, a lui Ulise de către Telemah, se petrece sub lumina „de citrin” sau, altfel, „barbară și albastră” a lunii: zărită în munți, „peste Puha”, luna plină este astrul malefic, aducând „așa o sfârșeală, un sentiment al sfârșitului”, dar și farmecele de ursită, ale întâlnirii lui Telemah cu Nausicaa, în laguna Voidokilia și ale așteptării erosului în magia ierburilor culese pentru licoarea vrăjită: „am zărit, în prima geană de lumină a dimineții,/ buruienile vălurind într-o idee de cărăruie,/ în briza ușoară ce chiar atunci a-nceput să urce pe râu/ spre creasta încă înzăpezită a muntelui tăcut,/ și atunci am știut că o să apari curând/ și am întețit focul să te încălzești așa cum se cuvine/ și am adus apă din izvorul de sub pădure/ în cana mare de tablă si am cules izmă și cimbrișor/ de pe mal pentru sfântul ceai de dimineață”. În sfârșit, interogarea pescarului bătrân de către o prietenă de departe este a mucenicului singurătății, cum își spune poetul în excursie, a omului singur de la o margine de lume, trăind, în resemnare, cu tăciunii fumegând încă din arșița timpului dispărut: „aici nu sunt decât un bărbat cu barba de culoarea brizei/ dantelărie de fire și stropi în lumină de lună/ în barca împietrită/ în vântul întețit ca la un semn/ liniștit dintr-o dată/ pacea aceea pe care atâta am așteptat-o/ cu ochii ficși/ spre căile întortocheate și nebănuite ale peștilor/ printre ancorele de piatră măcinate de sare”.

Important e să te întorci acasă, scrie Ioan Radu Văcărescu în ultima interogare, la echinocțiul de martie, proiectând geneza poemelor din ultimele două secvențe ale cărții, Albastru de noiembrie și Ritm șchiop; din laguna de la poalele Munților Pylos și dintre vedeniile de pe Podul Minciunilor, poetul (re)găsește geografia orașului, a spațiului său ființial, încrustând litere pe parcelele de aer din „parcul subarini”, traversat de „pârâul trinkvasser”, pe „strada moldovei” unde timpul „se dă înapoi” ori „sus pe dealul Jelna la marginea poligonului militar”, în cartierul mărginaș de la răsărit, coborând pe „scara aurarilor”, în obor, nu departe de „noul magazin hornbach”, Piața Mare, Casa Frieda și „boema muribundă sibiană”, pe Corso, cu istorii care au fost și cu altele, care nu s-au întâmplat încă, Strada Luptei și crâșma Doi Colonei: Sibiul lui Ioan Radu Văcărescu este unul reinventat de bărbatul răspunzând femeii sale de la masa de sub măr, în neliniștea, spaima, coșmarul deznădejdii: „stau singur la masa de la marginea terasei/ la casa frieda ca de obicei strada mare/ e plină de mese scaune oameni copertine/ de-atâtea ori am reinventat orașul roșu dintre nuferi/ ce suflet frumos spuneau ce transfigurare a clipei/ fotografii atemporale/ nostalgii/ nevroze paradisuri îngropate nostradamus/ din sibiu cum zicea horia gârbea undeva/ interogări retorice/ nimeni nu mai știe nimic de mine/ îl las acum doar baltă/ ars pe dinăuntru și pe dinafară/ de aerul puturos al unui oraș ajuns muzeul stafiilor/ și cu ochii încețoșați de roiurile/ de turiști somnambuli spânzurați în poziții nefirești/ de funiile negre în care și-au atârnat/ aparatele fotografice” (sibiu). Vegheat de Angolina care „doarme covrig sus pe canapea” și de Clyde care „doarme în curtea lui de sub pruni”, însoțit de Mo care îi povestește visele cu câinele, ipostază a lui Dumnezeu însuși („cum, dumnezeu e câine?/ da, dumnezeu e câine/ clyde al nostru?/ și să știi că dumnezeu e un suflet de câine/ obișnuit și modest/ ca oricare altul/ pentru că știe să plângă cu umilință/ așa cum plângem toți atunci când am înțeles”, cum se scrie în prima interogare) sau a soarelui („marele câine al universului”, cum se spune în așa ar trebui să fie), poetul (se pe)trece în figura omului obosit, sfârșit, adunând semnele senectuții în „veșnica înserare de la tâmple”, cu sângele bolborosind „doar în piciorul stâng” și cu un corb alb zăcându-i în piept, încercând să reunească, jumătățile – luceafărul de dimineață și luceafărul de seară, albul și negrul de pe fața pisicii, peisajul dezolant al unui sat unde „au rămas doar morții/ singuri în cimitir” și vremea „smirdarilor înfloriți” de pe Muntele Negoiu, cu crucea argintie de brad „unde se ridică muntele gârbovei” și cu toiegele cioplite din tisele „pădurii hercinice” din „curmătura măgurii pustii” -, să refacă pe Unu, într-o nouă geneză, căutând/ așteptând dragostea, ca în acest antologic autoportret: „spintecat în două jumătăți perfect egale/ dacă cineva ar privi trupul din față/ iar acesta ar fi transparent/ ar vedea că o jumă­tate e de os și de carne/ prin care curge mohorât sângele melancoliei/ iar cealaltă jumătate e trunchi de mesteacăn/ din inima căruia pulsează o sevă dulce-amăruie/ ce inefabilă tăietură între chipul întunecat/ de care nu mi-e drag decât atâta de rar/ și cel de verde lumină de care mi-e teamă/ ce scenariu de film mut împărțit perfect/ pe din două cu un personaj jumătate însângerat/ jumătate plutind într-o căldare de rouă”.

Poemele lui Ioan Radu Văcărescu din Pescar de cuvinte sunt de citit la vremea melancoliei, semnul distinctiv al liricii unuia dintre poeții remarcabili ai generației ’80.

Ioan HOLBAN

(„România literară”, nr. 40, 25 septembrie 2020)