Cartea de identitate a privighetorii, a cincea apariţie editorială a Doamnei Cecilia Moîdovan, certifică încă o dată un poet stăpân pe mijloacele de expresie, de autentic talent şi rafinament liric, împărţită în trei secţiuni (Cartea de identitate a privighetorii, Lacrimi cu trenă şi Nestematele sacrificiului), cartea are o unitate conferită de originalitatea stilistică şi viziunea poetei asupra realului. Spectacolul livresc, pulverizat în aproape orice text al cărţii, contribuie şi el la această unitate.

Una dintre temele principale ale cărţii este raportul poetului cu scrisul său şi cu lumea în care trăieşte. Spune poeta: „port în mine pe cea care am fost/ eu – pruncul,/ eu – tânăra însetată,/ eu – mamifer cu încă un rând,/ două, de năzuinţi/ când braţele vremii mă vor strânge/ să îmi frângă bucuriile simple/ îmi voi lepăda din cojile/ în care m-am tot gătit/ până voi rămâne sâmbure nud/ şi o voi lua frumuşel de la capăt/ într-o ediţie cu vechi adnotări/ urcate în titluri de capitol” (De la capăt).

Tarele unui timp incert şi ale unei condiţii provizorii a artistului traversează majoritatea textelor cărţii. Să cităm Idei-gratis: „zeflemitor şi sisific,/ zeul îmi încondeiază colţul de ochi/ cu un nou fascicul de tranşee în care/ să mă ascund de calul troian/ ce-mi poate năpădi casa/ unde răspuns la întrebare e o altă întrebare// el speră să caut în gură calul de dar/ sau să aleg cu băgare de seamă pe cel/ care stă la intrare să-l adap şi să-i dau cheia/ arătându-i binevoitor orice urcuş, coborâş// astfel s-ar putea să-i încolţească idei/ pentru planul de strămutare/ să mă trezesc prizonier în propria casă/ şi la prânzuri să mi se ofere porţii/ de lehamite din zarva cuceritorului/ pe-o tipsie de argint”.

Poeta glisează continuu între blestem şi binecuvântare, într-o realitate acoperită de „ditirambi şi baloane de spumă multicolore”, în „piaţa cu vise” unde „roata orelor dă iama printre lucruri/ şi oameni laolaltă”, unde „orbecăim printre etichete/ după o gură de aer neletal”, unde „triumful ipocriziei se anunţă cu litere mari” şi unde se declară non-emigrant de profesie: „aici am fost strigat, pe acest nume/ iarba de-acasă crescândă îmi împinge tălpile spre cer/ ziua ştie exact pe ce geam să se aşeze/ ca să orbească noaptea abia trezită din somn/ pământul străin e bun pentru/ vreo fugă în Egipt cu pruncul de mână/ cum eschimosul nu visează la alte zări/ de teamă că iglul i se va topi pe-acolo/ şi ultimul cioban mioritic învaţă de la copaci/ să nu-şi mute rădăcinile/ mie lăsaţi-mi antenele de licurici/ să împrăştii lumină/ de pe verdele preş încredinţat”.

Remarcând dimensiunea orfică a acestor texte lirice, glosele originale asupra condiţiei creatorului, Cartea de identitate a privighetorii dă seamă de harul unei poete neoexpresioniste, de cert talent şi ales rafinament.

 (Daniel Corbu, „FEED BACK”, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2014)

Cartea de identitate a privighetorii, a cincea apariţie editorială a Doamnei Cecilia Moîdovan, certifică încă o dată un poet stăpân pe mijloacele de expresie, de autentic talent şi rafinament liric, împărţită în trei secţiuni (Cartea de identitate a privighetorii, Lacrimi cu trenă şi Nestematele sacrificiului), cartea are o unitate conferită de originalitatea stilistică şi viziunea poetei asupra realului. Spectacolul livresc, pulverizat în aproape orice text al cărţii, contribuie şi el la această unitate.

Una dintre temele principale ale cărţii este raportul poetului cu scrisul său şi cu lumea în care trăieşte. Spune poeta: „port în mine pe cea care am fost/ eu – pruncul,/ eu – tânăra însetată,/ eu – mamifer cu încă un rând,/ două, de năzuinţi/ când braţele vremii mă vor strânge/ să îmi frângă bucuriile simple/ îmi voi lepăda din cojile/ în care m-am tot gătit/ până voi rămâne sâmbure nud/ şi o voi lua frumuşel de la capăt/ într-o ediţie cu vechi adnotări/ urcate în titluri de capitol” (De la capăt).

Tarele unui timp incert şi ale unei condiţii provizorii a artistului traversează majoritatea textelor cărţii. Să cităm Idei-gratis: „zeflemitor şi sisific,/ zeul îmi încondeiază colţul de ochi/ cu un nou fascicul de tranşee în care/ să mă ascund de calul troian/ ce-mi poate năpădi casa/ unde răspuns la întrebare e o altă întrebare// el speră să caut în gură calul de dar/ sau să aleg cu băgare de seamă pe cel/ care stă la intrare să-l adap şi să-i dau cheia/ arătându-i binevoitor orice urcuş, coborâş// astfel s-ar putea să-i încolţească idei/ pentru planul de strămutare/ să mă trezesc prizonier în propria casă/ şi la prânzuri să mi se ofere porţii/ de lehamite din zarva cuceritorului/ pe-o tipsie de argint”.

Poeta glisează continuu între blestem şi binecuvântare, într-o realitate acoperită de „ditirambi şi baloane de spumă multicolore”, în „piaţa cu vise” unde „roata orelor dă iama printre lucruri/ şi oameni laolaltă”, unde „orbecăim printre etichete/ după o gură de aer neletal”, unde „triumful ipocriziei se anunţă cu litere mari” şi unde se declară non-emigrant de profesie: „aici am fost strigat, pe acest nume/ iarba de-acasă crescândă îmi împinge tălpile spre cer/ ziua ştie exact pe ce geam să se aşeze/ ca să orbească noaptea abia trezită din somn/ pământul străin e bun pentru/ vreo fugă în Egipt cu pruncul de mână/ cum eschimosul nu visează la alte zări/ de teamă că iglul i se va topi pe-acolo/ şi ultimul cioban mioritic învaţă de la copaci/ să nu-şi mute rădăcinile/ mie lăsaţi-mi antenele de licurici/ să împrăştii lumină/ de pe verdele preş încredinţat”.

Remarcând dimensiunea orfică a acestor texte lirice, glosele originale asupra condiţiei creatorului, Cartea de identitate a privighetorii dă seamă de harul unei poete neoexpresioniste, de cert talent şi ales rafinament.

 (Daniel Corbu, „FEED BACK”, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2014)

Cartea de identitate a privighetorii, a cincea apariţie editorială a Doamnei Cecilia Moîdovan, certifică încă o dată un poet stăpân pe mijloacele de expresie, de autentic talent şi rafinament liric, împărţită în trei secţiuni (Cartea de identitate a privighetorii, Lacrimi cu trenă şi Nestematele sacrificiului), cartea are o unitate conferită de originalitatea stilistică şi viziunea poetei asupra realului. Spectacolul livresc, pulverizat în aproape orice text al cărţii, contribuie şi el la această unitate.

Una dintre temele principale ale cărţii este raportul poetului cu scrisul său şi cu lumea în care trăieşte. Spune poeta: „port în mine pe cea care am fost/ eu – pruncul,/ eu – tânăra însetată,/ eu – mamifer cu încă un rând,/ două, de năzuinţi/ când braţele vremii mă vor strânge/ să îmi frângă bucuriile simple/ îmi voi lepăda din cojile/ în care m-am tot gătit/ până voi rămâne sâmbure nud/ şi o voi lua frumuşel de la capăt/ într-o ediţie cu vechi adnotări/ urcate în titluri de capitol” (De la capăt).

Tarele unui timp incert şi ale unei condiţii provizorii a artistului traversează majoritatea textelor cărţii. Să cităm Idei-gratis: „zeflemitor şi sisific,/ zeul îmi încondeiază colţul de ochi/ cu un nou fascicul de tranşee în care/ să mă ascund de calul troian/ ce-mi poate năpădi casa/ unde răspuns la întrebare e o altă întrebare// el speră să caut în gură calul de dar/ sau să aleg cu băgare de seamă pe cel/ care stă la intrare să-l adap şi să-i dau cheia/ arătându-i binevoitor orice urcuş, coborâş// astfel s-ar putea să-i încolţească idei/ pentru planul de strămutare/ să mă trezesc prizonier în propria casă/ şi la prânzuri să mi se ofere porţii/ de lehamite din zarva cuceritorului/ pe-o tipsie de argint”.

Poeta glisează continuu între blestem şi binecuvântare, într-o realitate acoperită de „ditirambi şi baloane de spumă multicolore”, în „piaţa cu vise” unde „roata orelor dă iama printre lucruri/ şi oameni laolaltă”, unde „orbecăim printre etichete/ după o gură de aer neletal”, unde „triumful ipocriziei se anunţă cu litere mari” şi unde se declară non-emigrant de profesie: „aici am fost strigat, pe acest nume/ iarba de-acasă crescândă îmi împinge tălpile spre cer/ ziua ştie exact pe ce geam să se aşeze/ ca să orbească noaptea abia trezită din somn/ pământul străin e bun pentru/ vreo fugă în Egipt cu pruncul de mână/ cum eschimosul nu visează la alte zări/ de teamă că iglul i se va topi pe-acolo/ şi ultimul cioban mioritic învaţă de la copaci/ să nu-şi mute rădăcinile/ mie lăsaţi-mi antenele de licurici/ să împrăştii lumină/ de pe verdele preş încredinţat”.

Remarcând dimensiunea orfică a acestor texte lirice, glosele originale asupra condiţiei creatorului, Cartea de identitate a privighetorii dă seamă de harul unei poete neoexpresioniste, de cert talent şi ales rafinament.

 (Daniel Corbu, „FEED BACK”, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2014)

Post Views: 3