Eugen Barz, Biblioteca din Parla

(Editura Junimea Iaşi – 2020)

Eugen Barz este poet şi preot ortodox al comunităţii româneşti de Ia Paria – Madrid, dar şi liderul Centrului Cultural „Antim Ivireanul” de acolo. La Paria a înfiinţat o bibliotecă de peste 8000 de cărţi româneşti. La aceasta trimite titlul celui mai recent volum al său – Biblioteca din Paria (Editura Junimea Iaşi – 2020). Consecvent cu harul său şi cu preocupările-i culturale, Eugen Barz este un poet livresc şi profund creştin. Chiar acest volum începe cu o definitorie artă poetică: „O strălucire de lamă/ trezeşte muzele/din somnolenţă,/ scoate soarele din nisip./Un sărut cât un gât subţire/îmi ţine coloana drept,/colbul luat de vânt/se aşază ca într-o oboseală:/eu deschid o bibliotecă”. Acest ultim vers ne lasă să descoperim în el mai multe înţelesuri: o deschide ca un cititor sau ca un ctitor, sau câ scrib… Rar poet care să aşeze nişte texte atât de echilibrate, în sensul că sunt inspirate şi minuţios elaborate în acelaşi timp. Tonul poemelor este unul elegiac, iar textura întregului volum este o pânză de păianjen cu imagini ţinând de oniric, de metafizică, de suprarealism. Nimic realist, nimic fotografiat, nimic din cotidian, ca la Iaru, T. Coşovei, Cărtărescu, deşi – ca vârstă – Eugen Barz ar fi poet optzecist. Găsim în Biblioteca din Paria tot ce ţine de poezia dintotdeauna, deşi poezia aceasta are o notă accentuată de originalitate. Iată un poem „în spirit de haiku”, cum ar zice Nichita Stănescu: „Pe geamul ferestrei/o pasăre desenează/ plânsul meu de unul singur”. De citat neapărat şi un poem de inspiraţie creştină: „Deschide porţile, Doamne/prea multe toamne/au fost fără rod,/cât a stat iubirea la mine în gazdă,/am vorbit-o numai de bine.” Scrisul lui Eugen Barz devine de-a dreptul spectaculos în textele cu imagini oriental-suprarealiste: „La fiecare masă câte un ospătar/supraveghează clienţii/care desenează câte o grădină pe fiecare geam/şi un animal mic pentru menajerie./Degetele dumneavoastră sunt de cunoscător,/zise o fată cu picioare de sticlă,/desenaţi măcar o frunză pe pahare…”

 

(„Argeș”, nr. 9 2020)