Poezia lui Gabriel Chifu din O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (Editura Junimea, 2020), ca și romanul În drum spre Ikaria, trans-figurează căutarea febrilă a spațiului ființial, în ficțiunea unei insule netrecute pe vreo hartă, unde coboară îngerii pentru a salva pe oamenii care merită salvați și, deopotrivă, în (auto)ficțiunea propriei ființe, în vârsta de aur fixată, pierdută în „orășelul natal”; importante nu sunt destinația, ținta, locul căutat, ci căutarea, lor, căutarea căutării, cum spunea un poet de azi pe urmele lui Lessing, intensitatea trăirii în orizontul acestor ficțiuni pentru că, iată, drumul până acolo nu e o „cale regală”, ci, dimpotrivă, rătăcirea în pustie a lui Cain: o epopee ale cărei tonalități „homerice” se aud distinct în neliniștea și spațiul viziunilor poetului; „În comica și sumbra noastră lume,/ de ești cumva în drum spre Ikaria,/ iar vasul, brusc, aiurea, ți se strică,/ precum copilului, frumoasă, jucăria,/ te vezi ajuns și stai fără să vrei/ pe-o insulă uitată, mică,/ ștearsă din hărți și fără nume/ sau cu mai multe, – două, trei./ Acolo e un munte viu, măreț/ unde înflorirea pură și cerească,/ aceea ca re n-are preț,/ și gheața mult prea omenească/ ambele, laolaltă, deodată se-ntâmplă./ Ce rază, vai, acolo lin coboară/ în istovita-ți, trista tâmplă!/ Ci tot acolo mai descind pe-o scară/ făcută din mătase sau din sfoară/ și doi medici caraghioși picați din cer./ Dintre cei aflați pe moarte,/ ei pe câțiva îi aleg din ger/ și-i duc sus, în adăpost, departe” (În drum spre IkariaO viziune).

Prozatorului care caută Ikaria într-un vapor, pe o mare grecească, traversând un spațiu, mergând înainte, spre un loc de dincolo de lume, dar și poetului care urcă într-un tren din „gara de nord” spre orășelul natal, trecând prin pâcla marii minciuni „care de atâta vreme s-a așezat peste ținuturile noastre și a uitat să se ridice”, deplasându-se în timpînapoi în anii ‘60, li se arată locul și timpul, dar, asemeni lui Moise, nu li se permite accesul în Țara Promisă; mai mult încă, poetul (re)intră în destinul eroului lui Ispirescu, plecat în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte: „Iau un tren din gara de nord, mă îndrept spre orășelul natal. Oamenii îmbătrânesc, iar căile ferate române îmbătrânesc încă și mai abitir: trenul abia se mișcă, pare un melc, pare un bătrân în baston, neputincios, suferind. Străbatem țara vibrant de frumoasă: seamănă cu o lacrimă căzută din ochii unei mame care și-a pierdut fiul. Dar frumusețea aproape nu i se vede, trenul cu greu își face loc printr-o mare pâclă – marea minciună care de atâta vreme s-a așezat peste ținuturile noastre și a uitat să se ridice. Trenul, observ, nu se deplasează doar în spațiu, ci și în timp, înapoi. Așa încât atunci când cobor în gara modestă deja suntem în anii ‘60. O lumină orbitoare mă inundă și nu-mi explic de unde vine, căci e noapte. Iar din mine, cel care-a pornit la drum, n-a mai rămas decât cenușă. Ci eu acum sunt al tul, port pantaloni scurți și am în inimă o nemărginită speranță, o nemărginită inocență, cu care, dac-aș vrea, aș putea aduce aici, în câmpie, munții” (Călătorie cu trenul spre orășelul natal). Drumurile se șterg în nisipul mișcător al pustiei („drumurile se șterg sub pașii mei”, spune poetul) sau în zbaterea valurilor mării („Viața e o scriere pe apă,/ totul trece, totul dispare”, constată călătorul spre Ikaria); trecutul spre care se îndreaptă trenul din Gara de Nord nu este o lume de recuperat, cu vârsta sa de aur, ci o Țară Pierdută, un hățiș de unde nu se poate ieși, o limbă uitată, un cod de nedescifrat: „Trecutul e o țară pierdută/ în care mă întorc și/ nu mai recunosc locurile./ Mă mir cât de mult/ s-a schimbat totul:/ am trăit altceva decât eram convins/ c-am trăit?/ Sunt derutat de mine însumi,/ de chipul meu diferit,/ de sufletul meu care-i altul./ Sunt ilogic eu pentru mine,/ încifrat eu pentru mine/ aidoma unui cod de comunicații german/ din al doilea război mondial./ Un hățiș, trecutul./ Ce am trăit seamănă cu o carte scrisă/ într-o limbă uitată./ Nimeni nu o mai poate citi/ și nu există dicționare/ cu care să fie tradusă” (O carte scrisă într-o limbă uitată). Ikaria prozatorului și trecutul poetului reprezintă ceea ce aș numi un univers secund, o lume nouă, interioară, creată când „închipuirea și trăirea s-au tot apropiat”, devenind Una, în imaginea vălurită a locului unde îl va fi dus trenul („Aici, unde totul se tulbură și piere,/ a venit de undeva o adiere./ Enigmatică, m-a luat și m-a dus/ undeva sus, foarte sus./ Până acolo calea e lungă,/ vulturul putere n-are s-ajungă./ Nici frig acolo nu e sau vreo boală,/ cămara suferinței e goală./ Până acolo nu știu cum,/ chiar moartea se rătăcește pe drum./ Doar raza acolo domnește./ Suprafiresc și firește/ peste mine-n troiene se-adună,/ glorioasă povestea să-și spună” – O adiere m-a luat și m-a dus) și în viziunea unui trecut incert, cu drumurile de înapoiere șterse de „cineva foarte ludic și foarte crud”.

Figura tutelară a trecutului șters este puștiul în pantaloni scurți care așteaptă, „în inimă cu o nemărginită speranță, o nemărginită inocență”, în gara orășelului de lângă Dunăre. Cu o narativitate atent studiată, care ambalează ceea ce va fi fost în doze mici, mostre „pour les connaisseurs”, textele lirice, fixând imagini fulgurante, tremurate, cu oameni, locuri, întâmplări, stări, emoții, tablouri, însemnări, firimituri epice constituie o oglindă neagră, spaeculum, care arată trecutul ca să-l facă să dispară pentru totdeauna; puștiul în pantaloni scurți la derdeluș, „cu patinele noi, primite de Crăciun”, în cireșul „doamnei Popescu”, la fotbal „pe câmpiuță”, în apa Dunării și în „bătăliile” de pe malul fluviului sau în „autobuzul aglomerat spre Cioroiași”, în patima jocurilor copilăriei, „pitulușul, ogoiul, țurca, rișca, hoții și vardiștii” și în peregrinări „nepermise”, descoperind orașul și buchisind pan cartele atânate pe ziduri („Trăiască Partidul Muncitoresc Român în frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej”) ori schimbând orășelul natal pentru Băilești, „un sat lăbărțat și plin de praf”, unde simte, iată, prima adiere a erosului lângă o fată „frumoasă și proaspătă”, în fața televizorului, la serialul Răzbunătorii, dar și, apoi, în casa închiriată „de la doamna Duțulescu, în orășelul C.”, trăind sentimentul morții, învățând „cum se închid ochii” și pe cel al frumosului, întruchipat de „tânăra orbitor de frumoasă” care se plimbă, în admirația puștilor, „ca un crin mângâietor, un lac limpede de munte, un pian”, binele și răul în propaganda vremii, care voia cu orice preț manipularea gândirii copiilor, a puștilor în pantaloni scurți: „Ni se repeta întruna, să băgăm la cap: «La noi, în Republica Populară Română, e bine. Sigur, cel mai bine e-n Uniunea Sovietică, dar și noi pășim cu încredere pe același drum al bunăstării». Ni se mai spunea și alt ­ceva, tot așa, fără contenire: «În RFG e rău. În Franța. În Italia. Și mai rău, în America. E rău peste tot unde balaurul capitalismului pândește lacom, cu gura larg deschisă». Iar noi credeam ce ni se spunea și eram bucuroși că trăim aici, unde-i bine, și că n-avem nici o legătură cu locurile alea, unde-i rău. Eram convinși că binele înseamnă tot ce ni se întâmplă nouă: să ți se oprească, seară de seară, curentul electric. Să ai closetul în curte și apa curentă, la robinet, tot afară. Să-ți clănțăne dinții de frig, în casă. Să-l ridice din pat, în miez de noapte, pe domnul Stoianovici, prietenul tatei, dentistul, pe motiv că are nume sârbesc, iar Tito a trădat cauza, s-a dat cu dușmanii. Să stai la coadă pentru pâine neagră pe cartelă și să visezi, noapte de noapte, o portocală dulce, aurie, aromată, mare de nu-ncape-n casă, o portocală pe care n-o vei avea niciodată” (Binele și răul din copilăria mea). Ceea ce restituie poetul din viața puștiului în pantaloni scurți nu sunt amintiri, ci viziuni asemeni Ikariei, la care nu se poate ajunge decâ ieșind din sine, în expansiune spre idealitatea a ceea-ce-va-fi-fiind ori a ceea-ce-va-fi-fost; în epopeea din O viață, aedul „cântă” o țară „invizibilă,/ fără porți și ferestre”, ultima destinație a drumurilor sale, care, vai, e locul fără intrare și fără ieșire.

Dacă stările din O viață se leagă, mai ales, de trăirea erotică, în bucuria și noima retezate ale unei povești de demult („În tine/ cu totul năzuiesc să mă mut./ Ca-n apa din Budva cea clară/ în marea minții tale să intr-ntr-o seară,/ să înot enigmatic, iluminat și tăcut/ până ce uit de mine,/ și mă șterg din poveste,/ și tot ce-aveam deodată este/ ca și cum nicicând n-aș fi avut./ Iar universul atunci, da, altă noimă are,/ alt cer, și alte stele, și alt soare./ Compus e doar din noi,/ din mi ne și din tine, din noi doi,/ dar într-un fel anume: eu fără nume,/ eu rătăcind în tine/ și moartea nu mai vine” – Iar universul atunci, da, altă noimă are. Un psalm), iar emoțiile sunt fie ale frisoanelor date de lupta cu „tainicele spirite”, de hohotele de râs „strident, diabolic” ale „marelui gâde” și ale regizorului din culise, care mânuie sfori le marionetelor, fie ale „portocalului din Tesalia”, ale globurilor de sticlă din bradul de Crăciun și ale unei seri într-un restaurant din Sinaia, în tonurile unei „melodii răscolitoare”, cântată de un pianist orb, ca în Scenă într-un restaurant din Sinaiatablourile din admirabila carte a lui Gabriel Chifu, nu sunt pasteluri, ci fragmente din ființa ruptă în bucăți de vântul „versatil” sau „tăios”, venit prin una din spărturile din cerul casant de deasupra; majoritatea tablourilor provine din „Baicului” (Noapte, în Baicului. O viziuneun tablouTunete și fulgere de vară, în BaiculuiMareaTablou și viziune de vară), unde, într-o disperare care „colorează cerul” și în viziunea expresionistă a orașului prăbușit în întuneric și isterie, din Oraș în decembrieO viziune, ființa mută marea, așa cum, în trenul spre orășelul natal, ca în cunoscuta Evanghelie, crede și, astfel, mută munții în câmpie.

În O viațăPagini dintr-o epopee efemeră, Gabriel Chifu continuă, la același nivel al excelenței valorice, aventura lirică din Elegia timpuluiUn an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017); romanele Punct și de la capătPloaia de trei sute de zileÎn drum spre Ikaria și poezia din volumele Însemnări din ținutul misteriosElegia timpuluiO viață, integrându-se într-o vastă bibliografie care începe, în urmă cu mai bine de patruzeci de ani, într-un Sălaș în inimă, sunt ale unui mare scriitor de azi.

Ioan HOLBAN

(„România literară”, nr. 41- 2 octombrie 2020)