35 de poeme în căutarea unui titlu poate fi o sugestie, o paronomază (mai savant zicând), care semnifică, în fond, o căutare a propriului Eu – a celui adevărat, a celui pierdut, ca şi timpul proustian –, şi a punctelor de reper, referenţiale, acestea constituind chiar existenţa cu toate aspectele sale. E şi o căutare, bineînţeles, a semnelor, a figurilor simbolice care să-l rostească aşa cum este, aşa cum se rosteşte el însuşi şi nu alţii. Mărturisirea, aleasă şi pentru coperta IV, ne vorbeşte anume despre această vrere identitară. E culeasă tipografic sub formă de clepsidră, ceea ce ne determină să o reproducem fidel:

 

„Da, aşa începea povestea aceea

un om avea o viaţă de trăit

pe care i-o povestea

ba unul

ba altul

iar el de la o vreme

s-a mulţumit să asculte

cum cădeau ostenite în jur

picături din sufletul lui,

din ce mai avea de trăit

din ce-i povestea

ba unul

ba altul”

Este finalul primului poem, intitulat cu primul vers Sigur, povestea nu putea începe decât aşa…, care ne trimite lesne la eminesciana Şi când mă gândesc la viaţa-mi îmi pare că ea cură/ Încet repovestită de o străină gură sau la rimbaldiana expresie Je est un autre.

Cele treizeci şi cinci de poeme în căutare de titlu se structurează stratiform într-un spectacol sui-generis al Eului care-şi face un autoportret „cu lumânări în mână”, scufundându-se cu ele în blagianul întuneric matern sau în acela arhetipal al lunii. Iluminările şi stingerile se succed, purtând semnificaţia, ca atare, a unor revelaţii şi ocultări sufleteşti, a unor chipuri diferite în care se împarte Chipul poetului, cel unic şi dătător de identitate.

În sfera imaginarului, conceput ca un continuum de reprezentări pornite dintr-un punct nuclear, apar personaje reale, dar mai ales ireale, „chipuri secrete”, siluete, fantasme, proiecţii obsesive de amintiri, de sentimente încercate şi „neîncercate”, de care n-are habar” (poemul 22), imagini antropomorfizate ale drumului, străzii (Măicuţa), ale mişcărilor naturii.

Spectacolul e, în linii mari, a sciziunii Eului, a împărţirii lui – spuneam – în mai multe chipuri, în special într-o făptură care fiinţează propriu-zis şi a alteia care îl urmăreşte, care îi analizează felul de a fi, care delimitează un înăuntru şi un înafară, un aici şi un dincolo şi face romantica separaţie între Cer (Transcendent) – Pământ (contingent), între chipul autentic şi altul oglindit a unei memorii de acum şi „altei” memorii.

Ipostaza-cheie este, fireşte, cea a solitarului, care îmbracă pelerina tristeţii, care are carapacea vieţii – micşorată sau mărită – deasupra capului, care e pătruns de dileme abisale (expresia poetului însuşi din poemul 10, Stau nedumerit pe marginea patului), care se închide în propria casă, unde îşi trăieşte viaţa şi o trăieşte ca pe un ritual monoton, psalmodiat sau scufundat în tăcere.

Tristeţea e imaginată ca o mască ce se micşorează progresiv: „În casa mea, în propria casă/ nu mai am loc de mine/ nu mă mai pot naşte, nu pot/ muri în spitalul amorului,/ nu pot să am şi eu un monolog convenabil/ fără să fiu întrerupt la câţiva luştri/ de un amic decis să înoate/ în pârâul nopţii iar eu nu am timp/ să caut în sertar/ tristeţea aia mică şi adevărată/ pe care o port ca pe o mască/ din ce în ce mai mică şi sensibilă/ la ploaie ori vânt ca o măsea dureroasă/ încât nu mai are rost să o scot, să fac paradă cu ea/ apoi să mă ruşinez/ şi să mă ascund definitiv în dulapul copilăriei./ Dar de unde,/ nici acolo nu mai e loc”.

Mărturisirile sunt făcute sub o formă combinată de monolog şi dialog, primul fiind de fapt un soliloc, căci totul se bazează pe o adresare sieşi, iar în ce-l deal doilea se prezintă ca un dialog intern, replicile fiind de asemenea ale eului poetului, numai că în forma expunerii deghizate, autoreferenţială a Celuilalt (iubită, adică Ea, sau personaj rezoneur, confesor, adică El, care nu-i decât un alter ego): „Ochii mi-au cărat lumina dinlăuntru/ doar s-o vedea ceva./ Dar în pâcla în care abia distingem/ indicatorul spre viaţă/ nu era altă lumină decât/ ceea ce duceam eu –precum înăuntru aşa şi afară” –/ se auzea/ şi spre ea alergau umbre/ fără deosebire între ele/ (ca umbrele)/ „Aşa ai fost şi tu la început –/ nimeni şi nimic nu te-a ştiut:/ tu erai în spatele luminii şi/ lumina a curs din tine/ până la ultimul strop./ Acestea sunt umbrele tale/ curat mirositoare/ de care te-ai lepădat/ ca de fratele Iov/ dar înmiit au crescut./ Te-au golit de lumină/ şi înlăuntrul tău/ au lăsat întunericul în care să te naşti,/ moarte după moarte,/ nimeni după mine,/ pribeag adormit într-o scoică/ şi care curând va întreba de mine…” (Poemul 21 Ochii mi-au cărat lumina dinlăuntru). Sunt versuri care ne trimit la acel Celălalt, cu care conversează Zarathustra – pomenit într-un poem.

În contrapunct se întâlnesc o privire îndreptată înlăuntrul sinelui şi o altă privire dinafară, extranee, pe care eul liric o bănuieşte. „Noi suntem ochelarii/ prin care cineva priveşte mai departe/ decât vă imaginaţi/ şi mai adânc./ Din spate, cineva de pildă,/ ne fixează dioptriile pentru moarte/ şi atunci/ toată lumea intră în panică” – astfel începe Poemul 25, care configurează o imagine a lumii ca o joacă de-a baba oarba a copiilor („ala bala tu eşti mort/ ala bala tu eşti nu/ restul nu vă mai jucaţi – cei morţi bineînţeles învie/ şi fac în ciuda celor vii/ care nu mai pot învia,/ timp în care ceilalţi/ se plictisesc de moarte” şi ca un teatru existenţial regizat – blagian – de Marele Orb care acţionează şi el din voinţa altcuiva aflat în spatele lui şi dărâmă, se spune memorabil, „toţi orbii din care ne tragem privirile”: „Atunci, Marele Orb/ plictisit/ de un joc pe care/ îl joacă din voinţa/ celui din spatele lui,/ sătul de hărmălaie,/ face un pas în spate/ dărâmând ca într-un joc de domino/ toţi orbii/ din care ne tragem privirile”.

Schimbând, astfel, perspectivele privirii – înlăuntru, din înlăuntru afară şi din afară înlăuntru –, proiectând cortegiul de chipuri aliterative şi de personaje de pe strada Măicuţa de la marginea existenţei, asociind într-un nod contrapunctic luminile şi umbrele, poetul ne vorbeşte atât despre lucrarea voinţei în fiinţa sa scufundată în propria casă, cât şi despre lucrarea timpului, pe care o găseşte atunci când iese afară: „Trebuia să ies din casă/ pentru că dedesubt se auzea/ lucrarea timpului/ (…)/ Acum trebuie să închei/ armistiţiul cu ceva sau mă rog/ cu cineva care ar putea decide/ în numele meu iar/ eu sunt atât de nepregătit şi/ nu am putere să mă plâng/ să mă înduioşez însumi/ dar mite să-mi imaginez/ golul pe care/ îl împlu cu spaima/ că ar putea fi adevărat,/ golul pe care o să-l înlocuiesc/ şi va trebui să ies/ din casa din care/ nu am ieşit niciodată/ şi în care/ cântecul de sirenă se ascunde până la capăt”.

Nu putem fi, în final, decât de acord cu prefaţatorul Ioan Holban că odată cu această carte cota lui Valentin Talpalaru la bursa valorilor estetice ale liricii de azi a crescut.

Mihai CIMPOI

(„Convorbiri literare”, nr. 9, septembrie 2020)

Post Views: 5