Impresia pe care o degajă majoritatea versurilor din cuprinsul volumului Comunitatea artistică (Editura Junimea, 2020), scris de Adrian Alui Gheorghe, este că ele ar încerca să justifice rostul în lume al poetului nedumerit și dezorientat în privința opțiunilor existențiale. Singura satisfacție ar ține de mica sa parte de contribuție la adâncirea sentimentului de zădărnicie care leagă pe cei care știu să-și țină de urât în singurătate. La capătul incursiunilor sale anamnetice, eul poetic își dă seama că nu a trăit unele lucruri, dar și le amintește, și că pe altele le-a trăit, însă le-a uitat. Încurcat astfel, el adună capete de cuvinte, cu care încropește povestea-basm a propriei vieți: „Era o vreme în care Preatârziul și Preadevremele/ trăiau laolaltă ca frați buni. Pe vremea aceea nici/ nu era vreo deosebire între Preatârziu și Preadevreme,/ păreau să aibă aceeași vârstă, numai că unul trăia// de azi pe mâine și celălalt de azi pe ieri. […] De fapt voiam să spun că timpul nu era obligatoriu de trăit,/ că nicio poveste nu deversa în realitate, că realitatea/ era ficțiunea unor cifre căzute pe gânduri” (Preadevremele și preatârziul).

Deversarea și dizolvarea clipei în acizii timpului îl duc pe poet cu gândul la zăpezile de altădată, care „au prețul stelelor în care s-au oglindit pentru o clipă ningând”. Pașii înșiși i-ar fi silabe dintr-un discurs despre cât de lipsit de materialitate este în fond trupul. De aici și pledoaria pentru recuperarea fragilului echilibru în epoca supraponderabilității, numită „Mc’ poezie”: „de asta/ vrem poezie/ fără nici o calorie/ […] visele voastre înoată în nori de grăsime/ istoria oficială/ gâfâie/ ca o femeie supraponderală/ ca să ajungă din urmă/ evenimentele/ de la buletinul de știri” (Lecția de slăbit). Altminteri, suplețea gândurilor poetice nu mai poate fi potrivită după ceasul zilei consumeriste. Din ultima dorință culinară exprimată de un condamnat la moarte răzbate un adevărat „manifest pentru sănătatea pământului”: „atât a vrut/ o mână de pământ, o mână de pământ,/ să crească în pântecele lui un pământ nou./ Căci într-un pământ nou/ în care nu ai îngropat pe nimeni/ moartea nu poate să prindă rădăcini” (Despre ultimele dorințe ale condamnaților la moarte). În aceste noi „cântece de îngropat pe cei vii” (titlul volumului din 1993), poetul însuși, constrâns să trăiască într-o „comunitate artistică” care-l marginalizează, pare un condamnat la moarte ce își scrie mereu, cu fiecare pagină, o ultimă dorință.

Viața i se aseamănă subiectului liric cu derularea unui fel de film mut ce necesită câteva explicații la sfârșit, dar, pe când el dorește să spună lucrurilor pe nume, acestea au ajuns să fie inomabile. Or, neputința numirii denotă slăbirea puterii de expresie, gestica sau mimica trădând dorința de a menține în cumpănă propria criză și criza lumii. Raportat la fractura clipei, ființa poetică se exprimă despre trecutul unui prezent fără viitor, în care viitorul este un trecut dat în revizie. Ea desfide teoria relativității: toate îi par definitive, cel puțin într-un etern prezent, și de aceea proiectele de orice fel pot fi duse la capăt doar prin retragerea din lume. Dacă morții, nedepinzând de durată, stau cantonați în clipă, cei vii rămân îmbarcați în trenul vieții: „Din cuvinte și culori/ am inventat o gară/ pentru toate plecările, pentru toate despărțirile.// Când mi-am dat seama de deriziunea/ artei am vrut să șterg cu buretele/ bietele mele însăilări,/ dar era prea târziu,// prea multe trenuri/ treceau deja pe acolo” (Arta). Învechitele trenuri nu mai au de ce și cum să oprească în gara vieții, deoarece ele cară oameni care au murit între timp, odată cu acarii lor.

În spiritul unei tutelare prezentificări, un fel de stănesciană „laudă omului” o aflăm în poemul Relativitate: „musculița de oțet trăiește o sută de ani într-o zi.// corbul trăiește patru sute de ani în patru sute de ani.// elefantul trăiește unsprezece ani într-un an.// fantoma din moară trăiește până se dărîmă moara.// privighetoarea trăiește până se întâlnește cu pisica.// pisica trăiește șapte ani într-un an.// numai omul trăiește câți ani vrea într-o zi,/ după cât poate să își imagineze;/ da, numai el e capabil să trăiască o eternitate/ într-o secundă”. Iar „istoria unei secunde” este de aflat într-o adevărată ars poetica, bine camuflată parantetic: „(a, dar ce e poezia?/ poezia e textul acela care rostit se autodistruge instantaneu/ de asta poezia/ numai o singură dată poate fi/ auzită/ niciodată a doua oară,/ circulă, ce e drept, repovestirile unor poezii/ dar acolo, în poezie, e ca și cum ai privi suprafața unui ocean/ dar nu vei ști absolut nimic ce se întâmplă cu viața/ de sub luciul apei/ pentru că nu te scalzi de două ori în aceeași apă se spune/ în lumea noastră/ și se mai spune că poeții adevărați/ mor în timp ce scriu unicul lor poem)” („Obisidianul negru” de la Dalnegorsk). Pentru a surprinde „instantanee” veridice din spectacolul vieții cotidiene, poetului i se cere să fie viu, să istoricizeze pentru a prezentifica, „epicureismul” său traducându-se prin nutrirea credinței că ADN-ul veșniciei poate fi descoperit în fractura clipei.

După trecerea a zece ani de la publicarea unui volum de poezie, Paznicul ploii, scriitorul nemțean vădește, odată cu apariția cărții Comunitatea artistică, o aceeași consecvență cu sine și o unitate de viziune cu o „logică” internă aparte. Aflat pe creasta precedentelor volume, prezenta publicare diseminează mărci tematice specifice imaginarului și reflecției poetice a autorului, ca tot atâtea „urme” ce sugerează continuitatea și coerența perspectivei în care se plasează el. Abil în a adopta o varietate a tonurilor, Adrian Alui Gheorghe combină fantezist, prin polifonia vocilor poetice, spiritul ludic, expresia aforistică, ironia, prozaismul și parabola. Versatilitatea stilistică și constantele tematice stau bine acestui poet care nu rămâne niciodată crispat într-o unică formulă.

Vasile SPIRIDON

(„România literară”, nr. 46/ 6 noiembrie 2020)