Adrian Alui Gheorghe scrie poezie vorbi cu tine, fără a trăda nici o clipă truda alcătuirii unui discurs liric menit să te lase paf. Cînd scrie proză, se întâmplă ceva similar. Aproape că nu poţi deosebi, la Adrian Alui Gheorghe, poezia de proză. El „face” ceea ce, în limbaj specializat, s-ar numi, pur şi simplu, text.

Prozele „scurte, medii şi lungi” din volumul Zugzwang sau Strada cu o singură ieşire (Iaşi: Polirom, 2018) nu sunt nici mai autoficţiuni, nici mai puţin romamnţe decât oricare altele care par că nu vin de nicăieri dar dezvoltă matriţe mai vechi. Autoportretul este cât se poate de exact, arta de a naşte poveste fără a se dezvălui pe sine  este proprie autorului care îşi mărturiseşte metoda: „Iau un nume şi îl îmbrac într-o poveste”, pentru că mai spune el: „Marea literatură a lumii a fost scrisă, e suficientă, cei care mai vin acum nu fac decât să o îngâne, adesea să o paraziteze”.

Asta conferă scrierilor „lungi, mijlocii şi scurte ale lui Alui Gheorghe un confort intelectual transmis deîndată cititorului aşa, ca în familie. Originală şi definitorie este poeticitatea prozelor. Iată doar două mostre: „Iurica  ghicea mai departe în cafea, în spuma laptelui, în roua florilor, în fâşâitul stelelor, în nopţile de vară, mai ales când stelele nu mai încăpeau pe cer şi din înghesuială mai scăpa câte una spre pământ” (p. 68); sau portretul unui cuplu oniric, vrăjit: „Te vei numi, de azi, Ciclopul Meu, adică cel care nu are decât un singur ochi, pentru mine, îi spuse Miriam. Şi îţi voi spune Atlas Cel Cu Un Singur Picior pentru că eu voi fi celălalt picior. Poate că îţi voi spune Indianul Din Tribul Cu Un Singur Supravieţuitor. Şi Adam Umbra Evei îţi voi spune” (p. 108), dar poeticitatea lor nu rezidă doar în fragmente, ci în conceptul însuşi al fiecărei construcţii textuale în sine. Un magic realism marquesian bântuie prozele acestei culegeri semnate de Adrian Alui Gheorghe. Dacă fantasticul Poe dedică la 1836 o povestire maşinăriei cunoscute drept Jucătorul de şah al lui Maezel, autorul nemţean îi ia urma şi scrie cam aşa în proza ce numele volumului: „Era discutată îndelung una dintre partidele de şah ale lui Napoleon, cea împotriva celebrului automat al lui Kempelen, de la palatul Schönbrunn, din 9 octombrie 1809” (p. 34). Iar dacă Baudelaire scria într-unul din minunatele sale Mici poeme în proză apărute în a doua jumate a veacului al XTX-lea: „Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul”, Alui îl intertextualizează organic: „– Nu-i nimic, i-a spus zdrenţărosul, dacă nu ai vin să te îmbeţi, poţi să te îmbeţi cu virtute. Aşa fac oamenii abstinenţi” (p. 72).

Poeticitatea pronunţată a prozei din volumul Zugzwang pregăteşte şi impune receptarea la înalt nivel simbolic a textelor poetice din Comunitatea artistică. Scriitura lui Adrian Alui Gheorghe se constituie în răspuns auctorial fericit, şi pentru cititori, la întrebarea noiciană „Cum e cu putinţă ceva nou?”, prin prospeţimea convingătoare  a spiritului/stilului.

Addenda (pp. 282-284), text compus din două poate pretinse, poate culese „comunicate de presă”, stimulează şi alimentează apetenţa cititorului pentru faptul divers senzaţional, dezvoltat în Nota autorului sau câte ceva despreObsidianul negru”de la Dalnegorsk (pp. 285) – în fapt, apetenţă exploatată de autor cu ajutorul câte unei originale pilule de epicitate, ca acestea, în care lectorul de ştiri jurnalistice se lasă prins ca într-o capcană ce poate friza ilogicul, absurdul, umorul negru sau poate crea drame, tragedii, situaţii din cele mai diverse. Reţeta conţine o cantitate apreciabilă de umor, de ironie mascat în sobrietatea discursului, o pseudo sobrietate de care musteşte întregul, ca un vin în fierbere. Prozatorul ironizează – jurnalistic intertextualizată – instituţia electorală a promisiunii: „Lumea îi spunea Bandit, dar asta e altă poveste, pe care am să o spun cândva, că merită” (p. 65); ori: … „noi îi spuneam pe scurt Mortu (asupra lui o să mai revin) (p. 78), sau evaziv: „Vasile Portolac e o minunăţie de biografie, plină de anecdote vesele şi fapte de vitejie bahică, dar asupra acestora vom reveni, poate, altă dată (p. 90) – desigur, promisiuni ce rămân neonorate în economia povestirii, păcăleli stilistice care persiflează trăsături de caracter dar adaugă diegezei un miraj oriental, de fata morgana, augmentând aspectul tentant al discursului narativ. Alteori, e satiric prin intruziuni postmoderne în paranteze explicative: „(Spun toate astea pentru cei care nu ştiu, evident, cei care ştiu pot să sară peste această sumară descriere)” (p. 33) sau, de-a dreptul auto-publicitar: „Dacă nu vă pasionează şahul, puteţi sări peste desfăşurarea acestui meci şi să urmăriţi doar poveste de final. Daci vă pasionează doar şahul, puteţi să neglijaţi povestirea şi să urmaţi drama şahului. Merită.” (p. 46). Senzaţia de inconfort astfel creat descumpăneşte dar excită spiritul, trezeşte interesul, captează cititorul. Or, nu acesta e rolul textului scris şi cu intenţii literare: să farmece? Ostap din Zugzwang (p. 7-23) este un Bender adus în Moldova de Ilf şi Petrov şi condus epic mai departe, în istoria literară a prezentei Românii, de textul omonim al lui Alui Gheorghe. Ironia facţională cu adresă politică nemijlociţi atacă realist şi sarcastic Puterea dintotdeauna, caracterul ei ocult şi mai recent declarat mondial, neiertând deopotrivă credulitatea manipulaţilor prostuţi, acei stupid people ai vizionarului guru Silviu Brucan: „Averea sa nu avea limită. Unii spuneau că ar fi ajuns chiar stăpânul averii universale, dar asta era, fireşte, o exagerare. Despre averea lui Eliodor se avansau cele mai diverse ipoteze, unii au zis că la mijloc au fost nişte şantaje politice, de pe vremea când Eliodor lucra în serviciile secrete. Dacă o fi lucrat?” (p 31) Ironia evidentă nu doar în textul ce dă titlul întregului volum are în poziţie centrală ideea că întreaga maşinărie socială, întreaga exis­tenţă chiar, stă sub semnul metaforic esenţial al unui imens aparat digestiv care înfulecă totul, inclusiv arta scriitorului care la rândul ei este creaţia, athanorul ce aglutinează şi absoarbe ca să redea totul: „Dar să ştii că toată lumea este un imens tub digestiv. Nu este piatră, nu este fir de praf, nu este strop de apă care să nu fi trecut prin acest stomac uriaş care mesteci mestecă (p. 18); idee reiterată la p. 291, în descrierea exemplarelor speciei umane: „au straniul obicei de a înghiţi tot ce întâlnesc în cale/ plante carne apă pietre/ căptuşindu-şi trupurile pe dinăuntru/ continuu o reminiscenţă a vechilor civilizaţii galactice/ care s-au pierdu: din cauza acestor deprinderi pe scara evoluţiei/ înfulecarea le ocupă la un moment dat tot timpul/ foamea pe care nu o mai pot acoperi/ făcându-i trişti poate cele mai triste fiinţe din univers”.În povestirea Adolf, un personaj este „primarul Mâncătot”, iar în Tu Ernest, personajul Către Lucreţia trăieşte fără să mănânce, in timp ce Tu Emest e numele ce ţine de foame (pp. 102-103). Senzaţie de târg de moşi, de teatru medieval ambulant, în care cele mai bizare prezenţe, personaje reale sinistre, situaţii sau întâmplări cu iz ezoteric sunt toate posibile: „.sânge verde, Ulvine-Marion-Adela-ida-Malka-Astrid (p. 43. pp. 46-47, p. 54), somnambulism, deplasare în timp. jocuri piramidale gen Caritas şi manipulanţi de averi colosale (p. 55) ori „oameni-piese’ de şah cu mize fabuloase (p. 35, p. 43), ba chiar un misterios „evreu ungur” amintind cu totul transparent de celebrul/ controversatul miliardar György Schwartz/ George Soros („minunatul doctor Roth”, p 49, p. 56), şi mese de tarot. Spiritul gazetăresc desemnează un bun observator, detectiv, comentator curajos al ambianţei sociale, politice, culturale, cum atunci când abordează istoricul vieţii unui fost condamnat politic al regimului comunist din România: „Dacă nu tăcea, ar fi fost arestat de puterea comunistă pentru elitism educaţional, pentru îmburghezire culturală, pentru contaminare capitalistă. Şi ar fi făcut ani buni de puşcărie, aşa cum au făcut toţi intelectualii de teapa lui, prin reeducare. Dacă a tăcut, ei, tocmai ăsta ar fi fost motivul arestării sale, că şi-a ascuns originile burgheze, că şi-a infectat creierul cu ştiinţă capitalistă, burgheză, că e un potenţial complotist împotriva ordinii sociale, a statului socialist, comunist. La asta l-au şi încadrat, la «complot împotriva ordinii socialiste»”; rezultatul concentrându-se în concluzii esenţiale, nu lipsite de umor amar: „Noii intelectuali îl priveau cu milă. Vechii intelectuali îl priveau cu teamă. Viitorii intelectuali îl priveau cu indiferenţă” (p. 18). Dar jurnalist, chiar fondator şi proprietar al revistei CAMBIO a fost şi magicianul realist Don Gabriel, simpatizantul comunismului cubanez, columbianul García Márquez, premiant literar Nobel în 1982, cel care nu o dată a exploatat informaţia de presă, cum în reportajul devenit roman de 132 de pagini la Grasset: Récit d’un naufragé (1970, despre un eveniment petrecut în anul 1955) şi de altfel, unul din motourile plasate de Adrian Alui Gheorghe în fruntea cărţii sale de proze Zugzwang este din Márquez (iar primul, din Wittgenstein). Importanţa socială/ spirituală/ formativă dată de povestitor şahului vizează grandoarea jocului cu mărgelele simbolice, năvădit literar de Hermann Hesse: „Dimineaţa erau propuse concursuri de şah, erau premiate deschideri inspirate din ziua precedentă. În loc de analize politice, se analizau jocuri, Eliodor însuşi [asemeni Marelui Maestru A Jocului cu mărgele de sticlă, nota mea] fiind cel care trăgea concluziile. Istoria şahului era detaliată în lungi emisiuni exploratorii. Viaţa se mutase din nesfârşitele orizonturi fade pe cele şaizeci şi patru de pătrăţele alb-negre. Ca să înveţe progresia matematică, de exemplu, copiii învăţau istoria şahului” (p. 33). O filosofie de viaţă, fascinantă şi stranie prin caracterul profetic al descrierii crizei provocate de pandemia Covid 19. Într-o carte apărută cu un an înaintea declanşării spaimei cauzate de virusul dezlănţui în lumea reală: „Doctorul Roth a adunat bani ca şi cum fi vrut să elimine spoiala din lume  şi să îi reînveţe pe oameni să trăiască elementar, ca la începutul începuturilor. A adunat tot-tot, le-a stors tot-tot, i-a lăsat ca pe firele de iarbă în faţa soarelui, dimineaţa. Vor pricepe ceva oare? Dacă nu vor pricepe nimic, dacă nu se va modifica nimic în ei, cu banii adunaţi, doctorul Roth va cumpăra iarăşi lumea lor. Da. Şi pe ei îi va cumpăra, unul câte unul, pe toţi la un loc, cu viaţă şi moarte, îi va readuce la tihna sclaviei liber consimţite. Şi fericite. Banii nu sunt iluzia, banii sunt moartea iluziei. Asta se ştie. «Ah, oamenii ăştia…! Fiecare vrea să îi închidă pe ceilalţi ca să le redea libertatea!», a spus doctorul Roth, referindu-se la cei care se înghesuiau să îşi depună banii, viaţa, prezentul şi viitorul pentru nişte mize aiuritoare. Şi doctorul Roth râse cu poftă” (pp. 55-56). O mitologie aparte construieşte prozatorul pe seama numelui personajelor, mai peste tot în culegerea intitulată Zugzwang, pentru că, spune el asemeni anticilor, numele poate „.ţine loc de destin” (p. 19).

Spuneam că Alui Gheorghe scrie folosind cuvinte: obişnuite, simple, atât în proză cât şi în poezie, practicând un discurs molcom (sadovenian, pe alocuri?), aparent naiv, de o fineţe a ironiei însă cu-atât mai pregnantă. S-ar  zice că face din locul comun în limbaj de-a dreptul artă literară. Asta, ca procedeu artistic dacă e mai greu de explicat, lasă în schimb o senzaţie de acută  noutate stilistică. Tot ce pot spune este că Alui Gheorghe are un ingredient secret, unul numai al său, cu care condimentează fluxul dialogal autor-cititor, discursul său fabulos, captivant. Şi că acest ingredient se numeşte, simplu, talent.

Cea mai recentă culegere de versuri semnate, Comunitatea artistică (Iaşi: Junimea, 2020 – 172 p.), fructifică şi în manieră poetică aceleaşi virtuţi textuale preluate din recuzita jurnalistului profesionist, experimentat, dedi cat, ca un scrib contemporan atent şi necruţător. Un text poetic redactat concis ca o ştire: „Mormântul meu e gol./ Am înviat demult” – ar putea induce părerea cârcotaşă cum că titlul acestui «format de presă» e mult presa lung  faţă de conţinutul cât o treime din titlu şi că, prin această prelungă titulatură, cum bunăoară  aceea a capitolelor pline de satiră din Legenda şi aventurile lui Till Buhoglindă sau de la începutul «zilelor» din Decameronul, autorul ar spune deja totul. Decât că nu aşa stau lucrurile defel, pentru că «ştirea» de mai sus nu concurează titlul, nu are caracter redundant, ci este o poezie tot aşa cum titlul este, în sine, o alta: Astăzi am văzut locul în care îmi va fi mormântul, din cimitirul Eternitatea din Piatra Neamţ, pe care l-am primit gratis ca efect al faptului că sunt cetăţean de onoare al oraşului (p. 13); insolit e faptul că lungimea poematică a titlului completează în pandant conţinutul, într-o figură poetică ce subliniază tonul hâtru în care Adrian Alui Gheorghe abordează şi formulează poezia din cele mai grave forme de trăire omenească. Dacă nu ar conţine autoironie curată – semn al inteligenţei auctoriale – textul ar putea fi cotat drept blasfemator.

Am primit volumul de proză Zugzwang şi apoi  cartea de versuri Comunitatea artistică în dar de la poetul Adrian Alui Gheorghe, cu autograf. Nu pot şti dacă din exces de iubire sau de fudulie, din nevoia de prieteni empatici sau dintr-una cronică, specifică artiştilor dintotdeauna: de-a epata. Înclin să-l cred pe autorul lor un om căruia nimic din ce e omenesc nu-i este chiar întru totul străin şi îl consider bine intenţionat, întrucât firea sa poetică dovedeşte o inteligenţă a ironiei cu totul ieşită din comun. Or, cine nu are umor, fără umor rămâne, nu are de unde să-l cumpere sau să-l plagieze, pentru că (încă) nu se predau ore de creative humour, slavă Celui de Sus! O încercare de remediere a făcut Editura Jumimea la 50 de ani, publicând versurile lui Adrian Alui Gheorghe în respectabila Colecţie Cantos, coordonată de Ioan Holban şi Lucian Vasiliu. Nu ca un produs farmaceutic pentru cei fără simţ (al umorului), cât pentru împărtăşania acelora care îl pot primi pentru că înşişi îl mărturisesc şi îl gustă: „Ei, de pe atunci ştiam că poeţii tineri sunt lupii/ care mănâncă poeţi bătrân […] Da, le-am spus eu poeţilor tineri:/ Mîncsaţi, acesta este trupul meu!/ Beţi, acesta este vinul sângelui meu!” (Radu Săplăcan şi „miza pe 13”, p. 127). Altfel, toată culegerea de poezie – sugerează autorul – nu face doi bani sau trei parale: „rebuturile sunt returnate/ se adună într-un univers paralel/ care e plin dă peste margini/ se lucrează prea mult sub stass” {Poezie, bon de consum, p. 112), sau: „Dacă ar şti cititorul/ câtă izmeneală filosofardă/ se ascunde/ sub ceea ce se numeşte/ îndeobşte poezie […] că este păcălit la metru, la kilogram,/ la imagine, la profunzime/ că literatura a ajuns un bazar […] ar pune mâna pe par” (Bazar, p. 121). El face, în sublimul fără (altă) ieşire, haz de necaz: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să scrie/ cu sânge propriul act de deces […] m-am născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ care-şi sufocă pruncii la naştere,/ cu perna,/ pentru că nu are cu ce să-i crească (Destine, p. 123). Este evident că autorul nu râde numai de virusul comunismului criminal venit de peste Prut, dar şi metehnele colaterale rămase aici precum zaţul şi drojdia mentalităţilor monolitice. O realitate atât de dură oglindesc textele lui Adrian Alui Gheorghe, incit parcă răsună în homericul râs persiflant la modul artistic, desigur vehement protestatar  şi dramatic, ecoul vechiului basm românesc: „Râzi tu, râzi, Harap-Alb, dar nu-i râsul tău”.

Textul final al culegerii de proze e te reluat cu titlu („Obsidianul negru” de la Dalnegorsk) şi siubtitlu (o traducere/ interpretare de text) neschimbate, în volumul de versuri şi plasat tot la final (ciclul nr. VI pp 159-167), dar nu integral: pentru a obţine dintr-un acelaşi text in proză, maximul de efect poetic, el este amputat de partea de început (Nota autorului) precum şi de încheiere, rămânând cu una mai expresivă sub raportul poeticităţii, în fapt, un fragment versificat aşa cum se află şi în cartea Zugzwang, din 2018 (integral, la pp. 285-295). În felul acesta, acelaşi material textual a fost folosit cu dibăcie şi succes, atât ca «povestire», cât şi ca «poezie» – o splendidă demonstraţie a relativizării conceptului didacticist de «gen literar». Nu ar fi lipsit de interes un text nou, produs/ interpretat de Alui Gheorghe, pe seama informaţiilor despre acciden­tul nuclear de la Kîştîm, ţinut secret de sovietici» care a avut loc în 1957, an apropiat de acela al naşterii poetului şi prozatorului Adrian Alui Gheorghe născut la 6 iulie 1958 în Grumăzeşti, Neamţ.

Un autoportret între biografie romanţată şi autoficţiune insertată cu lucidă interpretare/ reflectare a realităţii: „în ceilalţi, ca un gloate de argint,/ am pătruns inimaginabil de adânc;// numai in mine plutesc precum/ o bucată de plută deasupra apei,/ nu pătrund nici măcar/ cu o unghie” (O bucată de plută,p. 14) – ca o recunoaştere în hybrys a celebrului adagiu în  ambele sensuri (înăuntru-înafară), datorat lui Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic».

La fel cum în cel de proze, şi în volumul de versuri Comunitatea artistică Adrian Alui Gheorghe face, cu amară ironie şi – cum ar spune I. Negoiţescu – „în cunoştinţă de cauză”, un portret social-politic distinct, eclatant şi pe alocuri decapant (caustic şi stimulent) al societăţii contemporane. Astfel putem constata că, de pe domeniul restrâns dar afin al „comunităţii artistice”, Adrian Alui Gheorghe reafirmă, cu similară durere, adevărul clamat cândva de martiricul Andrei Ciurunga: Nu-s vinovat faţă de ţara mea! Umorul purtat în triumf de poetul-prozator-rămas-poet pe deasupra dezastrelor infirmă părerea că literatura ar fi o mare minciună în sine, după cum arăta în LUCEAFĂRUL din 6 iunie 1970 (Duplicitatea lui André Gide), Nicolae Manolescu: „Minciuna e o formă goală, un travesti, ea ascunde; literatura, nu numai ascunde, ea şi revelează. Minciuna se defineşte totdeauna prin raport cu un exterior, a cărui imagine infidelă este; literatura se defineşte în raport cu ea însăşi, îşi este sieşi fidelă. În cele din urmă, minciuna se închide asupra unui secret străin; literatura, asupra propriului secret”. Textele lui Alui Gheorghe au fabulosul imanent propriei structuri, cu totul străină de ceea ce îndeobşte numim mitomanie. Sau, cum scria Friedrich Nietzsche pe la 1883-1884: „Însă presupunând că cineva a zis cu toată seriozitatea că poeţii mint prea mult: acela a avut dreptate – minţim prea mult./ Ştim prea puţin şi suntem proşti învăţăcei: aşa că trebuie să minţim”, fragment neapărat nedespărţit de completarea categorică a aceluiaşi filosof: „Eu am văzut poeţi care s-au transfor­mat şi şi-au întors privirea spre ei înşişi./ Eu i-am văzut pe penitenţii spiritului: aceştia s-au născut dintre poeţi” {(şa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toţi şi nici unul, în româneşte de Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti: Humanitas, 1994, pp. 3 88-190). Alui Gheorghe e mai degrabă un magician al misterului textual, prin funambulescul deconcertant cu care îşi „îmbracă” în proză sau poezie personajele, „numele” secvenţelor fiinţiale asupra cărora îşi focalizează atenţia creatoare.

Prospeţimea de-a dreptul izbitoare a textelor poetului şi prozatorului Adrian Alui Gheorghe denunţă un inedit estetic atât de plăcut, încât bucuria scrierii – simili/ egală celei a lecturii – trebuie că vine din inspiraţia genuină despre care se ştie că amestecă într-o alchimie originală numită stil: zeci de mii de stadii de rânduri citite,înţelese, sortate (erudiţia), trăirea a nenumărate experienţe personale (verosimilitatea & autenticitatea), prelucrarea lor meşteşugită (interpretarea plastică) şi dramul de scânteie care să dea viaţă întregului auzit, văzut, citit, vorbit, scris într-un limbaj inimitabil şi irepetabil. Adrian Alui Gheorghe este bine lovit cu geniu de scrib. Unul care transcriind copilăreşte (puritate) gravităţi va dăinui ca autor. Scrib al lui Dumnezeu desfătat, cuvântător cum o pasăre cântătoare şi încă ceva pe deasupra.

Mihai POSADA

(„Bucovina literară”, nr. 7-8-9, 2020)