Focul negru al soarelui nopţii

Abis (Editura Junimea, 2011) este a şaptea carte de versuri a poetului ieşean Friedrich Michael; autor al unor eseuri despre Nichita Stănescu, Mihai Ursachi ori despre poetica şi poezia postmodernistă, Friedrich Michael scrie o poezie elaborată, cu miez eseistic, în orizontul jocului secund al lui Ion Barbu. În Abis, ca şi în cartea precedentă, Passacaglia, poetul caută un timp al cunoaşterii lumii şi sinelui, pe care îl descoperă, iată, în focul negru al soarelui nopţii sau în palida umbră a crepusculului: «Ia-ţi iute zborul, / pasăre măiastră- / mai năvalnic ca gândul / bate din aripile cristaline -/ şi du-mi disparentul / meu suflet, / până acum / atât de stingher, / tot mai sus, / în tăriile cerului. / Acolo aruncă-l, /să ardă în focul cel negru / al soarelui nopţii, / prea-sfântul părinte» (Elansare nocturnă). Acest timp al cunoaşterii, fixat în imagini aparent oximoronice este de veche tradiţie în poezia noastră, de la Eminescu cu a sa noapte clară, până la crepusculul contemporanului Vasile Dan; aici, în bezna orbitoare, poetul află atât armonia copilăriei „niciodată pierdute”, cât şi începutul şi sfârşitul, geneza şi apocalipsa: în scânteierea de întuneric se petrece, într-o ecuaţie alchimică, unirea / despărţirea fiinţelor, dar şi reîntemeierea logosului şi erosului: «Atunci când mă uit / cu mare atenţie / în limpezimea ochilor tăi / albaştri ca cerul primăvara / văd, abia atunci văd, / că nu îmi va fi dat / niciodată / să ajung în zbor / până la hotarele roşii / ale inimii tale, / oricât de mult / aş bate din aripi / de înger în ceruri, / căci atât de mult / logos are / sufletul tău / de o consistenţă spectrală. / Oglindit în tine, / mă văd doar pe mine, / îmi aud doar bătăile / inimii mele, / tot aşa cum şi tu / te priveşti cu candoarea / unui copil bălai. / în oglinda de argint / a sufletului meu, / văzându-te , / la rându-ţi, / doar pe tine însuţi. / Căci tu eşti în mine, / precum şi eu / sunt în tine, / amalgamaţi împreună / în soluţia salină / a elixirului alchimic / al celei de-a cincea esenţe, / oglinzi în oglinzi / reflectate în sinea lor simplă, / din care rămâne / în cele din urmă / doar o singură / scânteiere de întuneric» (Reflecţiile bătrânului alchimist).

În bezna sclipitoare poetul visează la unul singur, în sine, fără celălalt, ca şi la beatitudinea simplităţii originare; acesta e abisul lui Friedrich Michael: timpul când şi spaţiul unde poate îmbrăţişa absenţa, lumina care se autodevoră, asemeni personajului celebru din Isarlîk-ul lui Ion Barbu («Hău abisal prăvălit în el însuşi, / străfund tenebros în care / chiar şi lumina se pierde / înghiţită hulpav / de ea însăşi»): în întunericul orbitor se scrie poezia care, pentru Friedrich Michael, înseamnă o continuă căutare a celuilalt, în iluzia reîngemănării cuplului şi o necontenită căutare a lui Dumnezeu, aflat, iată, în inimă: «Cerurile reavăne şi plate / şi pământul albastru / nu te conţin, / dar inima pulsând credincioasă / a robului tău / tainic în ea / te conţine. / Te-am căutat desperat / prin aştrii nocturni / ai Căii Lactee / şi printre pinii / cei galbeni la Repedea / ori printre sălciile / alene unduitoare / de la marginea bălţilor / şi prin bolovănişul / uscat al deşertului. / Ca un câine de vânătoare / înfometat într-adins / de stăpâni nemiloşi / ca să hăituie prada plăpândă, / te-am adulmecat hulpav / în vizuinile iepurilor / şi în cuiburile de răchită / ale cenuşiilor păsări lacustre; / în mirosul florilor / primăvara / şi în adierea vântului / toamna târziu, / în mişcarea sprinţară / a nourilor / mi-am dorit ardent / să te aflu, / dar nu mi-a fost dat / defel să te găsesc, / bunule şi iubitorule, / căci tu eşti / dăruirea darului / pe care îl numesc viaţă, / inima lui sfântă / de care zeii înşişi / departe ca la margine / de lume sunt, / din care pulsează / ca un sânge curat / de culoarea coralului / smuls brutal / din adâncuri / prinosul tău / de bunătate şi de iubire. / Într-un târziu, / cu ochii închişi, / dar treaz şi liniştit, / te-am găsit / şezând paşnic / în inima mea -/ loc candid şi blând / în care ostenit / ţi-ai făurit cuibul sferic / după truda pătimaşă / a facerii lumii / din tine însuţi» (Loc de odihnă).

(Ioan Holban, Evenimentul)

Focul negru al soarelui nopţii

Abis (Editura Junimea, 2011) este a şaptea carte de versuri a poetului ieşean Friedrich Michael; autor al unor eseuri despre Nichita Stănescu, Mihai Ursachi ori despre poetica şi poezia postmodernistă, Friedrich Michael scrie o poezie elaborată, cu miez eseistic, în orizontul jocului secund al lui Ion Barbu. În Abis, ca şi în cartea precedentă, Passacaglia, poetul caută un timp al cunoaşterii lumii şi sinelui, pe care îl descoperă, iată, în focul negru al soarelui nopţii sau în palida umbră a crepusculului: «Ia-ţi iute zborul, / pasăre măiastră- / mai năvalnic ca gândul / bate din aripile cristaline -/ şi du-mi disparentul / meu suflet, / până acum / atât de stingher, / tot mai sus, / în tăriile cerului. / Acolo aruncă-l, /să ardă în focul cel negru / al soarelui nopţii, / prea-sfântul părinte» (Elansare nocturnă). Acest timp al cunoaşterii, fixat în imagini aparent oximoronice este de veche tradiţie în poezia noastră, de la Eminescu cu a sa noapte clară, până la crepusculul contemporanului Vasile Dan; aici, în bezna orbitoare, poetul află atât armonia copilăriei „niciodată pierdute”, cât şi începutul şi sfârşitul, geneza şi apocalipsa: în scânteierea de întuneric se petrece, într-o ecuaţie alchimică, unirea / despărţirea fiinţelor, dar şi reîntemeierea logosului şi erosului: «Atunci când mă uit / cu mare atenţie / în limpezimea ochilor tăi / albaştri ca cerul primăvara / văd, abia atunci văd, / că nu îmi va fi dat / niciodată / să ajung în zbor / până la hotarele roşii / ale inimii tale, / oricât de mult / aş bate din aripi / de înger în ceruri, / căci atât de mult / logos are / sufletul tău / de o consistenţă spectrală. / Oglindit în tine, / mă văd doar pe mine, / îmi aud doar bătăile / inimii mele, / tot aşa cum şi tu / te priveşti cu candoarea / unui copil bălai. / în oglinda de argint / a sufletului meu, / văzându-te , / la rându-ţi, / doar pe tine însuţi. / Căci tu eşti în mine, / precum şi eu / sunt în tine, / amalgamaţi împreună / în soluţia salină / a elixirului alchimic / al celei de-a cincea esenţe, / oglinzi în oglinzi / reflectate în sinea lor simplă, / din care rămâne / în cele din urmă / doar o singură / scânteiere de întuneric» (Reflecţiile bătrânului alchimist).

În bezna sclipitoare poetul visează la unul singur, în sine, fără celălalt, ca şi la beatitudinea simplităţii originare; acesta e abisul lui Friedrich Michael: timpul când şi spaţiul unde poate îmbrăţişa absenţa, lumina care se autodevoră, asemeni personajului celebru din Isarlîk-ul lui Ion Barbu («Hău abisal prăvălit în el însuşi, / străfund tenebros în care / chiar şi lumina se pierde / înghiţită hulpav / de ea însăşi»): în întunericul orbitor se scrie poezia care, pentru Friedrich Michael, înseamnă o continuă căutare a celuilalt, în iluzia reîngemănării cuplului şi o necontenită căutare a lui Dumnezeu, aflat, iată, în inimă: «Cerurile reavăne şi plate / şi pământul albastru / nu te conţin, / dar inima pulsând credincioasă / a robului tău / tainic în ea / te conţine. / Te-am căutat desperat / prin aştrii nocturni / ai Căii Lactee / şi printre pinii / cei galbeni la Repedea / ori printre sălciile / alene unduitoare / de la marginea bălţilor / şi prin bolovănişul / uscat al deşertului. / Ca un câine de vânătoare / înfometat într-adins / de stăpâni nemiloşi / ca să hăituie prada plăpândă, / te-am adulmecat hulpav / în vizuinile iepurilor / şi în cuiburile de răchită / ale cenuşiilor păsări lacustre; / în mirosul florilor / primăvara / şi în adierea vântului / toamna târziu, / în mişcarea sprinţară / a nourilor / mi-am dorit ardent / să te aflu, / dar nu mi-a fost dat / defel să te găsesc, / bunule şi iubitorule, / căci tu eşti / dăruirea darului / pe care îl numesc viaţă, / inima lui sfântă / de care zeii înşişi / departe ca la margine / de lume sunt, / din care pulsează / ca un sânge curat / de culoarea coralului / smuls brutal / din adâncuri / prinosul tău / de bunătate şi de iubire. / Într-un târziu, / cu ochii închişi, / dar treaz şi liniştit, / te-am găsit / şezând paşnic / în inima mea -/ loc candid şi blând / în care ostenit / ţi-ai făurit cuibul sferic / după truda pătimaşă / a facerii lumii / din tine însuţi» (Loc de odihnă).

(Ioan Holban, Evenimentul)

Focul negru al soarelui nopţii

Abis (Editura Junimea, 2011) este a şaptea carte de versuri a poetului ieşean Friedrich Michael; autor al unor eseuri despre Nichita Stănescu, Mihai Ursachi ori despre poetica şi poezia postmodernistă, Friedrich Michael scrie o poezie elaborată, cu miez eseistic, în orizontul jocului secund al lui Ion Barbu. În Abis, ca şi în cartea precedentă, Passacaglia, poetul caută un timp al cunoaşterii lumii şi sinelui, pe care îl descoperă, iată, în focul negru al soarelui nopţii sau în palida umbră a crepusculului: «Ia-ţi iute zborul, / pasăre măiastră- / mai năvalnic ca gândul / bate din aripile cristaline -/ şi du-mi disparentul / meu suflet, / până acum / atât de stingher, / tot mai sus, / în tăriile cerului. / Acolo aruncă-l, /să ardă în focul cel negru / al soarelui nopţii, / prea-sfântul părinte» (Elansare nocturnă). Acest timp al cunoaşterii, fixat în imagini aparent oximoronice este de veche tradiţie în poezia noastră, de la Eminescu cu a sa noapte clară, până la crepusculul contemporanului Vasile Dan; aici, în bezna orbitoare, poetul află atât armonia copilăriei „niciodată pierdute”, cât şi începutul şi sfârşitul, geneza şi apocalipsa: în scânteierea de întuneric se petrece, într-o ecuaţie alchimică, unirea / despărţirea fiinţelor, dar şi reîntemeierea logosului şi erosului: «Atunci când mă uit / cu mare atenţie / în limpezimea ochilor tăi / albaştri ca cerul primăvara / văd, abia atunci văd, / că nu îmi va fi dat / niciodată / să ajung în zbor / până la hotarele roşii / ale inimii tale, / oricât de mult / aş bate din aripi / de înger în ceruri, / căci atât de mult / logos are / sufletul tău / de o consistenţă spectrală. / Oglindit în tine, / mă văd doar pe mine, / îmi aud doar bătăile / inimii mele, / tot aşa cum şi tu / te priveşti cu candoarea / unui copil bălai. / în oglinda de argint / a sufletului meu, / văzându-te , / la rându-ţi, / doar pe tine însuţi. / Căci tu eşti în mine, / precum şi eu / sunt în tine, / amalgamaţi împreună / în soluţia salină / a elixirului alchimic / al celei de-a cincea esenţe, / oglinzi în oglinzi / reflectate în sinea lor simplă, / din care rămâne / în cele din urmă / doar o singură / scânteiere de întuneric» (Reflecţiile bătrânului alchimist).

În bezna sclipitoare poetul visează la unul singur, în sine, fără celălalt, ca şi la beatitudinea simplităţii originare; acesta e abisul lui Friedrich Michael: timpul când şi spaţiul unde poate îmbrăţişa absenţa, lumina care se autodevoră, asemeni personajului celebru din Isarlîk-ul lui Ion Barbu («Hău abisal prăvălit în el însuşi, / străfund tenebros în care / chiar şi lumina se pierde / înghiţită hulpav / de ea însăşi»): în întunericul orbitor se scrie poezia care, pentru Friedrich Michael, înseamnă o continuă căutare a celuilalt, în iluzia reîngemănării cuplului şi o necontenită căutare a lui Dumnezeu, aflat, iată, în inimă: «Cerurile reavăne şi plate / şi pământul albastru / nu te conţin, / dar inima pulsând credincioasă / a robului tău / tainic în ea / te conţine. / Te-am căutat desperat / prin aştrii nocturni / ai Căii Lactee / şi printre pinii / cei galbeni la Repedea / ori printre sălciile / alene unduitoare / de la marginea bălţilor / şi prin bolovănişul / uscat al deşertului. / Ca un câine de vânătoare / înfometat într-adins / de stăpâni nemiloşi / ca să hăituie prada plăpândă, / te-am adulmecat hulpav / în vizuinile iepurilor / şi în cuiburile de răchită / ale cenuşiilor păsări lacustre; / în mirosul florilor / primăvara / şi în adierea vântului / toamna târziu, / în mişcarea sprinţară / a nourilor / mi-am dorit ardent / să te aflu, / dar nu mi-a fost dat / defel să te găsesc, / bunule şi iubitorule, / căci tu eşti / dăruirea darului / pe care îl numesc viaţă, / inima lui sfântă / de care zeii înşişi / departe ca la margine / de lume sunt, / din care pulsează / ca un sânge curat / de culoarea coralului / smuls brutal / din adâncuri / prinosul tău / de bunătate şi de iubire. / Într-un târziu, / cu ochii închişi, / dar treaz şi liniştit, / te-am găsit / şezând paşnic / în inima mea -/ loc candid şi blând / în care ostenit / ţi-ai făurit cuibul sferic / după truda pătimaşă / a facerii lumii / din tine însuţi» (Loc de odihnă).

(Ioan Holban, Evenimentul)

Post Views: 2