Moldova de peste Prut în crivățul istorieiJunimea2026-01-06T12:20:45+02:00
Mariana CODRUŢ
Paula Erizanu, Aicea-i și raiul, și iadul, Editura Cartier, 2025
Noua carte a tinerei și foarte talentatei scriitoare din Chișinău Paula Erizanu strânge între coperți mai multe povestiri de viață care acoperă ultimul veac de istorie trăită a Moldovei de peste Prut. Cei invitați să și le spună sunt femei și bărbați, membri ai familiei sale și străini, oameni simpli și instruiți, cetățeni născuți în Basarabia (români, evrei, romi, nemți, armeni etc.) și alogeni din spațiul ex-sovietic, stabiliți de voie-de nevoie cu traiul aici și împământeniți.
Toate relatările sunt dramatice în felul lor. Și cât se poate de reale: la finalul fiecăreia, într-o scurtă notă de subsol, autoarea precizează riguroasă felul în care a obținut informațiile (înregistrări la întâlniri față în față sau telefonice), limba în care i-au fost livrate (română, rusă ori și-și), chiar locul conversațiilor (cafenea, grădina casei sau apartamentul cuiva, tren, messenger, WhatsApp). Între relatări, ea inserează mici texte sensibil și bine scrise, care limpezesc/ încadrează un fapt sau altul: de pildă, dialogul din 1903 dintre două moldovence (un dialog fictiv, dar ficționalizarea are loc între limitele verosimilului, ale realității istorice) ori rândurile calde care prefațează memoriile bunicii materne.
Toate poveștile acestor oameni sunt și interesante. Cum nu pot să vorbesc despre toate, a trebuit să mă limitez la trei. Iat-o, de pildă, pe cea a Ludmilei Lozan, profesoară de franceză din Chișinău, provenită dintr-un neam cu un destin crunt – bunicii, deposedați de bunuri și deportați, mor de muncă grea, foame și frig departe de casa lor; mama i-a fost și ea deportată de 2 ori, în ʼ41 și ʼ49 (născând-o pe Ludmila în tren spre Siberia, în ianuarie 1950), tatăl – deportat și el o dată. La suferințele mari, se adaugă altele, mai mici: „Pe tata cei din sat îl urau, că el era harnic, ingenios, repara orice și se pricepea la toate”. Sau: „Am așteptat Unirea. Am rămas atât de decepționați… Ion Hadârcă povestea că ei (Mișcarea de Eliberare Națională, n.m.) au cerut Unirea, dar românii le-au zis: niet.”
O altă poveste care mi-a atras atenția e cea a profesoarei Maria Brașoveanu, bunica dinspre mamă a autoarei. Născută în ʼ42, vorbește despre foametea cumplită provocată de regimul sovietic în ʼ46-ʼ47, foamete care face mii și mii de victime, despre colectivizarea forțată și deportarea celor care refuzau să intre în colhoz etc. Femeie cu harul povestitului, cu umor și un spirit de observație rar, informatoarea cea mai iubită a Paulei Erizanu dovedește și o reală vocație de cronicar: al familiei mai întâi, apoi al satului, predat, vai!, cu arme și bagaje invadatorilor de către puturoșii și bețivii săi. Căci puturoșii și bețivii jinduiau bunurile celor gospodari și-i pârau la autorități, destinându-i surghiunului, puturoșii și bețivii erau cei puși de invadatori în posturi de conducere (ce ciudat, ce bizar și ce coincidență, pe malul drept al Prutului s-a întâmplat exact la fel!). „Nu știau lichelele nici de post, nici de morala creștină și nici de alte elemente ale omeniei”, zice Maria Brașoveanu vorbind despre începuturile sovietice și, punctual pe urmă, despre președintele Sovietului din satul ei: „Și-a bătut joc tipul de văduvele cele mai frumoase și mai din gospodari.” La vederea crucilor de piatră de pe mormintele unor consăteni păgubiți toată viața de rodul muncii lor, Maria blestemă cu obidă: „Măcar atât le-au lăsat binefăcătorii și eliberatorii, pieri-le-ar sămânța de pe pământ!”
știi că rușii ne-au ocupat?
Cea de a treia poveste la care m-am oprit e a lui Josephine, un artist. S-a născut în Moldova, dar, când avea un an, tatăl s-a întors cu familia în Siberia, unde el trăia încă din anii ʼ80. Cum ajunsese în Siberia? Când rușii au descoperit petrol în zonă, au lansat un apel către „tinerii ambițioși” să meargă la muncă acolo. Acum, familia cu doi copii se descurcă greu: se înghesuie într-o garsonieră iar câștigurile ei sunt modeste (mama e casnică, tatăl – camionagiu). Compensează însă petrecând un timp în fiecare vară pe plaiurile natale, unde se bucură de casa mare a bătrânilor, de peisajele pitorești, de ritualuri, de oamenii mai calzi. „Pentru părinții mei, Moldova era mereu paradisul în care spuneau că o să revină odată.” Când termină școala generală, Josephine se întoarce în Moldova și-și continuă studiile la Chișinău, limpezindu-și chiar în prima zi de liceu viziunea asupra istoriei naționale. Trăind până atunci în Rusia, era putinist și respingea adevărul înfățișat de un verișor: știi că rușii ne-au ocupat? Peste ani, el ajunge să aibă față de Chișinău o atitudine ambivalentă: deși recunoaște că aici și-a împlinit toate visurile din copilărie („fac artă, am comunitatea mea, mă dezvolt”), constată că nu e un loc unde să-și manifeste deschis înclinațiile sexuale. La asta se adaugă dezorientarea, poate și teama provocată de războiul din vecini: „Acum, de când e război, nu am confortul necesar ca să vreau să creez. Ce să spun? Pentru ce? De ce? Ce va fi mâine?”
În Aicea-i și raiul, și ial, amprenta școlii de jurnalism făcută de Paula Erizanu în Anglia e clară: ea mizează pe livrarea informației obiective, brute, direct de la sursă. De altminteri, poveștile de viață, istoriile orale culese sunt suficient de puternice, de expresive (și autentice!) ca să se susțină prin ele însele, iar autoarea mult prea inteligentă ca să le cosmetizeze, să le literaturizeze, să ficționalizeze. E de găsit la final și o declarație auctorială în acest sens: „Am pornit la drum cu această carte gândindu-mă că voi scrie ficțiune. Însă istoriile reale au fost prea fabuloase ca să le schimb.” Aicea-i și raiul, și iadul e, prin urmare, o carte-document sută la sută. Citind-o, nu am putut să nu mă gândesc la volumul Vremuri second-hand al nobelizatei Svetlana Alexievici, tot de istorii orale, însă de pe cuprinsul întregului spațiu ex-sovietic.
P.s.1 „Dacă scrii lucrurile astea, domnișoara Paula, o să fim morți și tu, și eu, într-o săptămână.” Dacă m-aș lua după vorbele lui Iosif Zambilovici, intervievat în grădina umbroasă a casei lui din Chișinău, aș zice că frica de ruși n-a dispărut nici azi din RM…
P.s.2 Am salutat ca pe niște vechi prieteni regionalismele întâlnite în carte: amu, amuș, apu (în satul meu de pe malul drept al Prutului am auzit și apăi, api), prostire (cearceaf), bunghi (nasturi), chiroane (cuie), hulub, ioc, mătincă (mă tem că) ș.a.
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Titu Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia “Intră cine vrea, rămâne cine poate” este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
