„O jumătate de secol am fost obligați să ne fie rușine cu limba noastră”

Cristina HERMEZIU

Tatiana Țîbuleac, născută pe 15 octombrie 1978 la Chișinău, Republica Moldova, cu studii și expe­rien­ță în jurnalism, a început să scrie ficțiune după ce a ajuns la Paris, în 2008. Cartea Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier (2017), a fost distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei Observator cultural și Pre­miul Observator Lyceum. Al doilea său roman, Grădina de sticlă, apărut în 2018 la Editura Cartier, a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2019). Autoarea este și laureată a presti­gi­oa­selor Premii Calamo și European Cazino de Santiago. Romanele sale au fost traduse în limbile al­ba­neză, bulgară, cehă, croată, cata­lană, franceză, gali­ci­ană, germană, greacă, italiană, ma­ghiară, neerlandeză, norvegiană, polonă, sârbă, slovenă și spaniolă.

În Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac scrie o poveste identitară, cons­truind destinul și maturizarea unui personaj atașant, o fetiță sticlăreasă. Luată de la orfelinat de o rusoaică, Lastocika adună sticle murdare și le spală de toate spurcăciunile într-o „curte a miracolelor” din Chișinăul anilor 1980, unde rusa și româna își dispută cele mai amarnice povești de viață. Cele două limbi își dispută de fapt istoria conflictuală a vecinătății lor sub tensiune, încrucișându-și în roman cuvintele și sintaxa, în încercarea de a-și reapropria lumea, o lume sărită de pe fix, dură și stranie, orfană.

Dialogul cu scriitoarea Tatiana Țîbuleac care ur­mea­ză revine asupra acestor tensiuni istorice prinse în țesă­tura ficțiunii căreia evoluția geopolitică atât de conflic­tuală din ultimii ani pare să-i confere o actualitate vizionară.

Cristina HERMEZIU: R omanul pentru care ați primit premiul pentru literatură al Uniunii Europene, inti­tu­lat Grădina de sticlă, vorbește despre destinul unei fetițe orfane din Chișinău care desfide limba rusă (nobilă, a „oa­me­nilor”) alegând să învețe în limba mol­dovenească (limbă considerată infe­ri­oară). În ce măsură această carte e o punere în ficțiune a unor raporturi de forțe în societate, autorizând deci o lec­tură politică și istorică?

 Tatiana ȚÎBULEAC: Este o între­ba­re care mi s-a pus de multe ori și care, din păcate, a ajuns între timp să conțină și răspunsul. La apariția cărții ne-a fost greu, mie și editorului, să o încadrăm în­tr-un anumit gen literar. Am rezistat să scriu Grădina de sticlă exclusiv ca pe un roman istoric, deși fără îndoială acesta conține multă istorie și politică, iar evenimentele descrise s-au întâmplat întocmai. A fost, dacă vreți, o ambiție de-a mea să scriu o carte despre destinul care se ridică deasupra istoriei, nu des­pre istorie care domină aproape întot­dea­una destinul.

Aș vrea să cred că am reușit, că citi­to­rii vor căuta și vor găsi diverse chei de lectură a cărții – mai personale, ascunse, nu neapărat „politically correct”, mis­ti­ce chiar. Totuși, după 30 de ani de la des­trămarea Uniunii Sovietice, și odată cu măcelul din Ucraina, un război cinic și monstruos, iată-ne din nou de unde am pornit. Acele puține accente de fic­țiune din carte s-au dizolvat și ne-am în­tors la lucruri care nu mai lasă loc de in­ter­pretări. Nu putem apela la jumătăți de măsură când vorbim despre Rusia, despre dorința ei unilaterală de a-și reconstrui imperiul. Un răspuns cam lung pentru o simplă întrebare despre lim­bă, dar o foarte bună întrebare pen­tru acest început de dialog, pentru că to­tul a început de acolo – și în carte, și în realitate. De la o limbă mare care tre­buia să rămână mare cu orice preț.

Am recitit recent unele pasaje din car­te, ca să văd dacă azi le-aș scrie altfel, mai dur, cu mai puțină îngăduință, fără dram de nostalgie chiar dacă doar pen­tru copilărie. Spre surprinderea mea le-am găsit valabile. Nu putem rescrie tre­cutul, putem doar învăța din el.

Cristina Hermeziu și Tatiana Țîbuleac, lansare Grădina de sticlă, Paris, 2020

Poate că, în contextul tensiunilor geo­politice de astăzi – războiul din Ucraina, dar și ascensiunea extremei drep­te –, ar trebui să ne aducem aminte de trecutul din care am fi putut să în­vă­țăm lecții. Care era raportul de putere din­tre limba rusă și limba moldove­neas­că în Chișinăul anilor 1980?

 La Chișinău și în alte capitale URSS, limba rusă era bineînțeles limba elitelor, dar și liantul interetnic. Într-un oraș cu comunități pe atunci impor­tan­te de ruși, ucraineni, evrei – rusa era lim­ba universală care simplifica comu­ni­carea. În stradă nu era obligatorie, ci pre­ferabilă, dar într-o instituție accen­tele se schimbau.

Ca să vă dau un exemplu – dacă într-o aulă universitară erau 50 de stu­denți moldoveni și un singur student rus, prelegerea trebuia ținută în limba rusă. Dacă într-un magazin o persoană ce­rea pâine în limba rusă, vânzătoarea era obligată să îi răspundă în aceeași limbă, chiar dacă ea era de etnie româ­nă. Era imposibil ca un șef de spital, un in­giner sau o învățătoare să nu cunoas­că limba rusă pentru a obține un aseme­nea post. Chiar și în localitățile rurale, unde rusificarea a fost mai blândă decât în orașe, orice funcție de conducere pre­su­punea o cunoaștere a limbii ruse și, desigur, o pliere pe interesele Rusiei.

Tocmai de asta, dacă vorbim despre Moldova, s-a ajuns la aceea că unii cetă­țeni ruși, după ce au trăit o viață în­trea­gă acolo – unii chiar 50-60 de ani, așa și nu au învățat limba locului. Nu voi în­cer­ca acum să fac o competiție de dez­naționalizare, dar consider că dintre cele 15 republici-surori, Moldova a suferit cel mai mult în acest sens. Moldo­ve­ni­lor le-a fost mutilată limba, în schimb impunându-li-se un fals, un hibrid din­tre cuvinte latine și alfabetul chirilic. Timp de mai bine de jumătate de secol am fost obligați să ne numim limba cu alt nume, să o considerăm de mâna a do­ua și chiar să ne fie rușine de ea. Ast­fel, moldovenii nu s-au simțit niciodată acasă nici în România, nici în Rusia.

Autoarea la decernarea Premiului de Literatură al Uniunii Europene, 2019

Personaj în roman, fetița mol­do­vea­nă adună sticle murdare, exploatată de mama de adopție – rusoaică. Roma­nul e și povestea închegării unei conștiin­țe de sine și a unei revolte identitare. Ați fost mar­tora, în copilărie, în anii de for­mare și apoi ca jurnalist în Republica Moldova, la astfel de dezbateri interi­oa­re? La astfel de renașteri dureroase? 

 Lastocika, eroina cărții, spunea la un moment dat că nu poți urî o limbă în care cunoști toate poveștile. Probabil, într-o mare măsură așa simțeau cam toți copiii născuți și crescuți în URSS. Gân­di­ți-vă că noi ne-am petrecut aproape toată copilăria în această limbă – filmele cu desene animate, serbările școlare, jocu­rile în curte, emisiunile îndrăgite, mai târziu filmele și cântecele pentru adulți. În proporție de 90 la sută, cele mai bune producții pentru copii erau în limba rusă. Apoi tot limba rusă era și fe­reas­tra spre lumea mare. Primii autori stră­ini pe care i-am citit au fost în rusă, pen­tru că în Moldova traducerile în lim­ba română pur și simplu nu existau.

Acele cărți erau considerate „pro­pa­gan­distice” și ilegale. Se găseau cu mare greu, aduse prin contrabandă, din Moscova sau Odesa, unde, culmea iro­ni­ei, erau vândute ca literatură străină. Am făcut această introducere doar ca să vă arăt că o „revoltă” și cu atât mai mult „o renaștere” la acea vârstă ar fi fost difi­cilă pentru un copil. Chiar și în familiile patrioților, familii cu o puternică legă­tu­ră cu România, părinții aveau grijă ce și cum povestesc copiilor acasă. Era și tea­ma că unele lucruri ar putea fi repe­ta­te la școală, dar și o elementară pro­tec­ție. Un copil care și-ar fi pus astfel de întrebări în public pur și simplu nu ar fi avut niciun viitor.

Autoarea la Festivalul „Bruno Schulz” din Wrocław, 2022

Părinții reușeau să pună mână pe astfel de cărți, în limba română, obți­nute cu riscuri?

Cei care își doreau cu adevărat, re­u­șeau desigur, dar riscau foarte tare. Da­că erai prins citind cărți cu grafie latină (ci­tind, nu vânzând!), ajungeai imediat pe listele securității cu tot ce decurgea din asta: pierderea locului de muncă, tre­ce­rea copiilor într-o categorie indezi­ra­bilă la școală, deveneai pur și simplu un om pe­riculos în ochii regimului. Chiar și așa, cărțile ajungeau în Moldova pe as­cuns, prin contrabandă, și culmea iro­ni­ei, ajungeau din Moscova, din Lenin­grad, din Kiev. În orașele mari exista o rețea de magazine care se numea Drujba (prietenia – ru.) unde se vindea lite­ra­tu­ră străină și acolo cumpărau basarabenii cărți editate în România. Dacă nu mă înșel, le cumpărau și foarte ieftin, mai ieftin decât se vindeau în România, pen­tru că, desigur, maga­zi­nele sovietice aveau tarife preferențiale. Oricum, bucu­ria de a le fi cumpărat mai ieftin era diluată când acestea ajun­geau acasă, pentru că trebuiau ascunse imediat, citite pe furiș sau noaptea, in­ter­zise copiilor. Se auzeau multe cazuri despre părinții care au fost arestați deoarece copiii s-au lăudat la școală că aveau car­tea cutare sau cutare. Când eram mică tata îmi spunea că acelea sunt cărți în limba franceză, de asta erau scrise cu alt alfabet, iar când am înțeles că erau în română, pur și simplu mi-a interzis să vorbesc despre ele.

Ce s-a schimbat cu adevărat după independență?

 Peste noapte s-au schimbat scrierea și denumirea limbii, s-a schimbat și atitu­dinea față de limba rusă, față de Rusia. Atunci a fost prima dată când noi, generațiile optzeciste a trebuit să ne revizuim valorile. Cât lăsăm în urmă și cât luăm cu noi? Cât din noi este ale­gere și cât parte din noi? Anume de la aceste întrebări a pornit Grădina.

Unii au reușit pentru că acest lucru s-a produs pentru ei firesc, alții nu. Sunt o mulțime de oameni care continuă să trăiască și să aibă nostalgii după peri­oa­da sovietică. Și nu doar în Moldova. Spuneam mai devreme că atunci, în 1989, s-a produs prima revizuire a va­lo­ri­lor. Suntem acum din nou într-un ast­fel de moment de revizuire și resetare. După războiul din Ucraina, nu doar har­ta geopolitică a lumii se va schimba, ci și importanța limbii ruse în lume. Am fost mereu de părerea că o limbă tre­buie separată de politică, de un re­gim, dar acest lucru îmi pare acum aproa­pe imposibil.

La recentele alegeri prezidențiale din România, cetățenii din Republica Moldova au votat masiv și covârșitor pen­tru Nicușor Dan, candidatul pro-eu­ro­pean. Inclusiv diaspora moldo­ve­neas­că a avut aceeași opțiune pro-Nicușor Dan, spre deosebire de diaspora româ­neas­că, al cărei vot a fost mai ma­re, pro­cen­tual, pentru candidatul suve­ra­nist. Cum comen­tați această impre­sio­nantă mo­bilizare? Poate că românii din Re­pu­blica Moldova au învățat cu ade­vă­rat ceva din istoria pe care au traversat-o?

 Pentru basarabeni, alegerile nu au fost niciodată un simplu exer­ci­țiu de­mo­cratic. Indiferent dacă suntem la par­lamentare sau la prezi­den­ția­le, indi­fe­rent de numărul partidelor, de cam­pa­nia electorală a can­di­daților, noi știm că avem de ales un singur lucru – cu sau fără Rusia. George Simion este omul Rusiei, Nicușor Dan nu pare să fie. Ro­mânii din Republica Moldova nu au vrut ca România să aibă un președinte pro rus, în timp ce Ucraina este în răz­boi. De ce atât de mulți români au vrut – asta e altă întrebare și este o întrebare la care trebuie să găsim răspuns până la următoarele parlamentare.

 Revenind la lumea ficțional-realis­tă a romanului Grădina de sticlă, există o scenă dură, probabil simbolică, în po­ves­tea Lastocikai. Scena violului. Cum ar trebui interpretată? 

 Scena violului nu a fost inten­țio­na­tă ca o metaforă, deși mulți au interpre­tat-o anume așa. După Perestroika, în Moldova au urmat ani sălbatici, ani de înaltă criminalitate și de tulburări so­cia­le. Omorurile, violurile, furturile erau la ordinea zilei. Violurile fetelor și a femei­lor sunt probabil printre cele mai înfri­co­șătoare amintiri ale acelor ani. Ca ado­lescentă îmi amintesc că aveam și o altă mare frică – nu doar cea de a fi vio­lată în stradă, ci mai ales cea de a fi acu­za­tă că am provocat violul. Pentru că o femeie era întotdeauna vinovată pentru ceea ce i se în­tâm­plă. Această partajare a culpei – între victimă și agresor – este o practică sovietică adânc înrădăcinată. O vedem chiar astăzi, în Ucraina, la altă scară și mascată în altă retorică – dar aceeași.

 Care au fost cei mai grei ani în con­frun­tarea dintre rusofoni și romanofoni în Republica Moldova? Ce forme lua această confruntare? 

 Independența a adus nu doar renaș­te­re națională, dar și multe ten­siuni so­ciale între rușii aflați pe teritoriul țării și etnicii români. În plan personal – prie­teni de-o viață, vecini, au încetat să-și mai vorbeas­că. Dintr-o minoritate ridi­ca­tă la rang de elită, rușii au devenit in­de­zirabili, au fost înlăturați din multe funcții-cheie. Ca să spun așa – mai mul­te lucruri bune au început să se pro­du­că în limba română – literatură, artă, edu­cație. În plan mai larg s-a produs răz­boiul din Transnistria, care nu de­gea­ba mai este numit și războiul moldo-rus. Transnistria este până în prezent o enclavă rusească pe teritoriul țării, ea nu a ieșit niciodată de sub influența ru­sească. Și mă tem că încă nu și-a jucat cartea.

 Ca scriitoare care a scris, prin poves­tea Lastocikai, despre ten­siunile dintre ru­sofoni și romanofoni, dar și despre con­vie­țuirea lor și solidaritatea mirifică între vecini de diferite origini și culturi, cum vă raportați la războiul din Ucraina care durează de trei ani și divi­zează Occidentul?

 Nu cred că exagerez dacă spun că m-aș fi așteptat mai degrabă la un răz­boi în Europa decât la un război între Rusia și Ucraina. Dintre toate fostele re­publici sovietice, Ucraina a fost cea mai apropiată de Rusia și ca limbă, și ca legături culturale și istorice. O mulțime de ucraineni continuă să vorbească aca­să limba rusă, acest aspect îi nedume­reș­te cel mai tare pe unii oc­ci­dentali care au de a face cu refugiații ucraineni. De aici pro­ba­bil și confuzia lor precum că ucrai­nenii sunt în fond un po­por rus. Dar nu sunt. Ucraina este o țară inde­pen­dentă, limba lor nu este limba rusă, iar ideea că acest război ar fi unul fra­tri­cid este o tentativă de a simplifica lucru­rile, de a le trivializa. Ucraina plătește astăzi anume pentru că n-a mai vrut să se iden­tifice cu Rusia. Ucrainenii au o lim­bă și un stat proprii și și le apără.

Am avut mereu convingerea că Rusia va avea această ten­ta­tivă de a-și re­în­tregi imperiul, dar monstruozitățile din Ucraina depășesc chiar și cele mai ne­gre scenarii. Cred că nici Putin nu s-a așteptat la un război atât de lung, fiind convins că ucrainenii nu-i vor rezista.

Literatura ar trebui să fie tot timpul de partea contra-pu­terii? Care e rolul scriitorului în astfel de momente?

 Nu cred în literatura an­ga­jată, ori­cât de nobil ar fi scopul aces­teia. Pro­ba­bil că vin din­tr-o zonă în care am suferit prea mult din cauza oamenilor de artă care au fost nevoiți să facă un pact mo­ral cu puterea, de o parte sau de alta. Iar puterea s-a schim­bat prea des. Aș spune că nu mă interesează viața privată a ar­tis­tului, dar nu ar fi adevărat nici asta, pentru că nu cred în izolarea lui totală de realitatea socială. Pentru mine per­so­nal în­tre­barea este nu ce ar trebui să scrie scriitorul pe vreme de răz­boi, ci mai degrabă ce să nu scrie. Din păcate sunt o mulțime de artiști care servesc ma­șina propagandistică a puterii, iar as­ta mi se pare cel mai grav – să-ți vinzi talentul pentru a machia fața terorii.

 Universul din Grădina e bine de­li­mitat geopolitic și în ace­lași timp e po­vestea unei smulgeri din limitările geo­poli­tice. De ani buni v-ați stabilit în Franța. Să faci experiența mai mul­tor culturi e o bogăție și un mod de viață intrat în spi­ritul tim­purilor. Ce ați lăsat în urmă plecând din Republica Moldova și nu veți regăsi niciodată în lumea occidentală? Dar invers?

 Sunt oameni care atunci când plea­că sau lasă în urmă totul, sau cară totul cu sine. Cred că eu port cu mine tot ce-mi trebuie. Iar scrisul mă ajută să mă întorc acasă ori de câte ori simt nevoia.

 De unde vine numele Țîbuleac, de nepronunțat în alte limbi, inclusiv în franceză?

 Este un nume ucrainean, tatăl meu s-a născut într-un sat la granița cu Ucraina. În mai multe dialecte numele meu în­seam­nă mai multe lucruri – cea­pă, iute, acid, legumă mică, mai pe scurt – un fel de Cipollino, un personaj care de altfel îmi este foarte drag și pe care l-am jucat de multe ori în copilărie prin tot felul de spectacole.

Știm că scrieți la un nou ro­man, foar­te așteptat, de altfel. Se petrece unde?

 Se petrece la Paris și în Chișinău. E povestea unei ge­ne­rații de moldoveni de după peres­troi­ka – profesori, medici care au plecat în lume și au ajuns ni­meni. Alții au rămas în țară, dar a fost o generație de intelectuali zdrobiți. Am scris acest nou roman simțind cum tatăl meu se uită peste umăr.

Sunt peste douăzeci de ani de când am venit la București și încă mai traduc. De ce, mă întreb de fiecare dată, de dorul acelor timpuri? Din dorința de a mă izo­la, de a părea mai deșteaptă? Îmi simt creierul ca un robinet englezesc, ca­re, pur și simplu, nu poate produce apă caldă. Rece sau fierbinte. Da sau нет. (Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă)

Restul temelor le făceam în jumătate de oră, iar cu limba moldovenească pierdeam uneori și câte o seară întrea­gă. Încurcam terminațiile, scriam cu cra­timă ceea ce trebuia scris cu apos­trof, iar la compuneri îmi lipsea suflul. Tot ce aveam în cap mai frumos era în limba rusă. Pe aceea o auzeam la tele­vi­zor și la radio. Pe străzi și în curte. Nu îmi amintesc niciun cântec în limba mol­dovenească pe care să-l fi ales în de­favoarea unuia rusesc. Niciun film de desene animate, nicio poveste. Știam, ce-i drept, vreo două ghicitori și trei anec­dote. Ghicitori și anecdote – la asta se pricepeau moldovenii cel mai bine. Nu spun că așa era în toate fa­mi­liile. Erau și copii care vorbeau acasă moldovenește, părinții le citeau cărți, aveau bunici la țară, de unde aduceau jocuri și întâmplări. Însă, atunci când ieșeau în curte, chiar și ei o dădeau re­pede pe rusește. Dacă avea de ales, Chișinăul alegea mereu limba rusă. (Tatiana Țîbuleac, Grădina de sticlă)