Profesorul, istoricul literar, eseistul, și traducătorul Traian Diaconescu, membra al Uniunii Scriitorilor din România, președinte al Societății de Studii Clasice, Filiala Iași, este, în același timp, și un veritabil, deși prea discret, poet. Pentru că vorbim, acum și aici, de Traian Diaconescu-poetul, amintim de micropoemele sale din Anotimpul Acropolei, Flăcări în Itaca, Meridianul Socrate și ne-oprim la recentul volum Ovidiana Ars Moriendi sau Surghiun la Tomis (Ed. Junimea. 2018). Maestru al micropoemelor, în Ovidiana Traian Diaconescu insistă, cu precădere, pe obsesiile marelui exilat la Tomis, pe necruțătorul său destin, mil, ontos. logos, pe influențele mediului nedorit, unde sacrul, veșnicia, efemerul rezistă doar în măsura în care pot acestea rezista în fața formelor concret-abstracte ale timpului. Un timp al singurătății, trăit de Ovidiu în preajma valurilor tumultoase ale mării, este tema clasică a poeziei exilatului tomitan. Oamenii par să fi fost dintotdeauna atașați dorinței de a anula efectele trecerii timpului (mai ales al celui din exil), a cărui ireversibilitate suscită angoasa unui sfârșit apropiat. Nu credem că Ovidiu se gândea prea mult la acest final al timpului fizic, mai curând la cel trăit ca sentiment interior al duratei așa cum, de altfel, se desprinde din versurile sale dominate de nostalgie (Tristele și Ponticele). Și ce inspirat surprinde acest fenomen Traian Diaconescu: „Viața/ La Tomis?/ Ars moriendi/ Veche cutumă… Pe crestele clipei/ Pândește/ O spumă”. Sau „Țipăt/ Încremenit, sângerând,/ Ca un albatros,/ La zenit/ Pont Euxin?/ Țărm/ În care mă ghemuiesc/ În destin”. Ori: „Nu știu/ Sunt încă viu?/ De când am venit,/ Mă pândește un tragic sfârșit..,/ Luna/ Zuruie-n cer,/ Ca un scut înghețat/ În mister”.

Este cunoscută, în prodigioasa istorie a literaturii latine, „latinitatea de aur”, epoca marilor poeți, cu eleganța exprimării, armonia ideilor dar și zbuciumul și tristețea elegiilor. Ne gândim la anticii Catullus, Lucretius, Tibullus, Horatius, Propertius și mai ales la elegiile lui Ovidiu cu privire la tulburătoarea călătorie pe mare. Publius Ovidius Naso s-a născut la Sulmona (anul 43 înainte de Hristos), nu departe de Roma, dintr-un neam de cavaleri. Cu studii profunde la Roma și în Grecia, este atras de mirajul literaturii. Dedicându-se poeziei, cântă, într-o frumoasă trilogie sentimentală, iubirea în ipostaza ei aventuroasă și galantă. Celebru însă îl fac operele de maturitate Metamorfozele, Fastele, Tristele și Ponticele, ultimele două oglindind durerile și zbuciumul poetului exilat la Tomis. „Ovidiu, relegat de Augustus la Tomis, a trăit drama rupturii de cetatea Roma, caput mundi. Această suferință s-a manifestat la nivel fizic și spiritual, dar și la nivel metafizic, dincolo de cadrul istoric. Conștiința izgonirii, din patria romană provoacă dorul și urâtul, cum mai târziu în literatura noastră populară. Poemele sale de exil oglindesc pierderea hunii ca istorie individuală, cât și ca filozofie”, precizează Traian Diaconescu.

Micropoemele – bijuterii ale latinistului Traian Diaconescu sunt, înainte de toate, o minunată formă de transfigurare paradigmatica a exilului lui Ovidiu. Cine putea să se încumete a scrie un încântător volum liric despre stările psiho-morale ale genialului poet latin decât un remarcabil cunoscător al limbii și al culturii vechi de milenii? Universitarul din Iassiensis Traian Diaconescu călătorește imaginar și fizic prin Tomisul de odinioară și prin cei de azi, redescoperind urmele lui Ovidiu care „Întinde palma spre cer/ Și răsar/ Corăbii și insule/ În ceas ignifer…/ Vin tomitanii/ La festin/ Și se recunosc/ În Triste și în Pontice/ Ca în destin”. Sau: „Sunt/ Călător in lumină/ Și azi un proscris/ Răsucit de vânt între infern/ Și Paradis/ Neantul/Ține-n mine, ca într-un cavou,/ Sunt umbra sărmană/ Și jalnic ecou”.

Poemele lui Traian Diaconescu intersectează clipa Cu eternitatea, armonizează elementul biografie particular cu eternul general. Materia lirică polimorfă dezvoltă o nebănuită flexibilitate, idei subtile afiliate trăirilor marelui exilat, în consonanță cu mișcările sufletului, cu năucitorul periplu înscris pe axa timpului. Încărcătura metaforică a cuvântului amplifică forța sugestivă a imaginilor: „Șuieră/ Vântul și ne dezbracă/ Până la oase,/ Singurătatea, sufocată de alge,/ Miroase./ Mă clatin pe valuri/ Spre altă cetate/ Purtând, ca Sisif, o stâncă/ în spate./ Încă puțin și ursitoare/ Îmi vor ciopli o statuie de sare/ La Pont Euxin”. Prin metaforă, vedem mai bine strălucirea și relieful descrierii lirice, micropoemele ne trezesc imagini, plasticizează sensul adânc al ideilor, ne induc lumea dată, închipuită, trăită sau gândită. Cuvintele, mai mult sau mai puțin abstracte, sporesc semnificația trăirii exilului, scot la lumină un ceva ascuns, care se cere a fi văzut și cunoscut, ca în Retorica lui Aristotel, unde metafora este un superb ornament al stilului: „Fumegă zorii/ zeii au lăsat pe țărm/ Cutia Pandorei,/ Ispita zuruie și nu-mi-dă pace/ Ridic capacul./ Rele și bune țâșnesc afară./ Sting speranța, dar e o nălucă,/ Dispare în zare pe o felucă… / Zeii mint,/ Nu mă ajută/ Se surpă în suflet/ Și ultima redută”.

În trecerea măsurată, atentă, concentrată până la esență a versului, precum un „lichid supus decantării”, prin diferite stări, imagini și semnificații, Traian Diaconescu are în vedere drumul de la incipitul monoton la inserția finală a poemului, așa cum, de pildă, la Virgiliu, farmecul poeziei freamătă și mărturisește o admirabilă artă a compoziției: „Sună/ Pendulul durerii/ Și apele subpământene/ Și aștri în zare./ Zei uitați pitiți pe sub tufe/ Încearcă spaime/ Și sângeră voci în trombă/ Și geme fratele care/ Sucombă…/ Chin anonim/ Ocrotit de cohorte de iele,/ Gem copacii bătrâni cu brațe întinse/ Spre stele”. Așa cum versuri celebre ovidiene semnifică lăsarea întunericului asupra mării intrată în calmul valurilor, în odihnă, aluziile poetice din Ovidiana, în alternanța de lucruri deosebite cu referințele livrești, etalează știința frazării luminoase, maiestoase, între care se insinuează umbrele, tristețile exilatului: „Duhul meu/ Se preschimbă în lună/ Și luminează/ Stânci și copaci și colibe/ Fumegă/ Iubirea, stăpână peste stele;/ Și marea dialogând/ Cu zeii, în necuvânt…/ Viața,/ Clepsidră/ în care geme și fierbe limbă de hidră”.

Scrise într-un cu totul inedit registru, micropoemele magistrului ieșean despre surghiunitul roman de la Tomis cuprind, imaginar și stilistic, tot ceea ce înseamnă meditație, cogitație, cu pronunțate trimiteri la gândul din abis, acolo unde se întâlnește cu poetica ovidiana care „coboară duhuri în cuvânt”.

Mesajul din Ovidiana. Ars moriendi, rostit în felurite tonalități și sclipitoare expresii, este acela că și literatura de azi poate să reînvie un trecut cuprinzător al multor zări, nu mai puțin memorabilele imagini alcătuite din figurile ilustre care au fost. „Mântuirea” lui Ovidius, trecută prin furcile neiertătoare ale exilului, nu înseamnă doar latura tristă, ironică, satirică, socială și morală a geniului dispărut fizic în lumea pontică, cât mai ales „semnificația existențială și spirituală a exilatului”. Și Platon a spus-o: „Omul este un rege exilat, iar măreția lui constă în a căuta regatul pierdut”. Cartea lirică a universitarului ieșean Traian Diaconescu reînvie „punțile de legătură” cu marele precursor al poeziei romantice din antichitatea europeană, și este, în același timp, o necesară invitație la lectură și cunoaștere.

Nicolae BUSUIOC

(„Cronica” veche, nr. 12/ 2018)