„Să-ți porți crucea”

Născut la Bogdănești, Suceava (1943), Ion I. Solcanu s-a remarcat în cercetarea istoriei mai ales după renunțarea la o carieră politică ce-1 purtase până în onoranta demnitate de vicepreședinte al Senatului României. Dacă abandonul parlamentar a fost alegerea lui, s-a dovedit inspirată: a rodit cărți remarcabile, pe care, cu siguranță, vălmășagul vieții politice în etern agitatul spațiu mioritic nu i le-ar fi îngăduit niciodată, i-a adus un Premiu al Academiei Române și altul al Academiei Oamenilor de Știință, precum și prețuirea confraților, puși în fața unei opere ce începe să se configureze tot mai autoritar titlu cu titlu. Ceea ce se cuvine de la bun început remarcat este accentul hotărâtor pus pe cercetarea documentară: Solcanu nu face cărți din cărți, ci trudește sârguincios și tenace în arhive, scotocește, descoperă, interpretează texte, de regulă, mai de nimeni cercetate, punând în valoare informații revelatoare din fonduri altfel sortite să rămână în îndelungă uitare. Cele două opuri lansate în acest sfârșit de an pur și simplu uimesc întâi de toate prin proporții: de mult n-am mai văzut astfel de performanțe editoriale – un total de peste 1000 de pagini, format A3 (!), legătorie de artă precum, odinioară, aceea a cărților de cult, hârtie cartografică, ilustrații color, reproducere a documentelor impecabilă. Editurile „vinovate”: „Junimea” ieșeană și Editura Enciclopedică București. Cele două titluri („Un erou al Războiului de întregire a României – Regimentul 9 Vânători” și „Operațiile și istoricul Regimentului 9 vânători”) fac parte din literatura de specialitate publicată cu prilejul Centenarului Marii Uniri și conturează un formidabil erou colectiv pur și simplu ignorat până acum. Este vorba despre un regiment care a intrat în lupte în prima zi a Războiului Mondial și a rămas până la sfârșitul ostilităților, dând o uriașă jertfă de sânge (1110 soldați morți și 28 de ofițeri!) în luptele din Dobrogea, Muntenia, Moldova, Transilvania și Ungaria, contrazicând cum nu se poate mai convingător alegațiile potrivit cărora întregirea României a fost „darul” marilor puteri la Conferința de pace de la Paris. După ce comentează Jurnalul de Front al Regimentul 9 Vânători, însoțindu-l pas cu pas pe toate teatrele de operații, până la Budapesta, autorul se consideră îndreptățit să concluzioneze: „Poporul român de azi îi este, neîndoielnic, dator celuilalt popor român, care își doarme somnul de veci sub pământul pe care l-a lucrat și l-a apărat cu prețul vieții, de-a lungul milenarei sale existențe”. Oricine cutează să cerceteze și să comenteze această filă de istorie însângerată se expune nedreptei acuze de tratare în cheie patriotardă din pricina desei utilizări a „vorbelor mari” – jertfă, eroi, eroism, vitejie, patrie, neam, bravură, sacrificiu, datorie supremă, sânge, glie strămoșească – numai că noi suntem cei care le-am demonetizat, prin abuzivă și demagogică frecventare în pălăvrăgeala politică; ei, cei care au luptat în 1916-1918, au crezut în ele, le-au trăit cu intensitatea sentimentului autentic, și au murit cu ele pe buze. Nici nu ne putem închipui în ce condiții cumplite, sub focul inamic, au parcurs sutele și sutele de kilometri (majoritatea pe jos!), nemâncați cu zilele, primejduiți de tifosul exantematic, înfrigurați, bivuacând sub cerul liber, în ploaie, ostașii Regimentului 9 – după cum putem bănui că a fost și soarta altor regimente române ce n-au avut norocul păstrării și „dezghiocării” jurnalului de front. Știe cineva că, pentru a se asigura înmormântarea creștinească, în așa numitele „chesoane” trase de caii costelivi ai Regimentului 9 se aflau depozitate din vreme crucile inscripționate cu numele fiecărui ofițer? Ce brutală și neașteptată împlinire a zicerii „să-ți porți crucea”! Se află, la pagina 271 a cărții „Un erou…” o fotografie cumplită, cu legenda „soldat român în retragere de pe front, decembrie 1916”: un soi de arătare filiformă, purtând o căciulă ciuruită pe cap și o manta ferfeniță. Ține îmbrățișată o pușcă antediluviană și privește cu resemnare pământul pe care-1 calcă cu opinca hrentuită. Așa arată un erou? Iată că da! El și ceilalți ca el, comandați de ofițerul Rasoviceanu, din retragere în retragere, au izbutit să mențină frontul la Mărășești și, cu prețul unor jertfe imense, până la urmă au cutezat neuitate fapte de arme. Retragerea, fie ea și eroică, nu îngăduie celebrarea izbânzilor pasagere: în Dobrogea, Regimentul 9 a capturat primele două steaguri turcești. Tăcere, nici un ecou – pe când la Plevna, în 1877, isprava similară a lui Grigore Ioan a rezonat spectaculos până la Palat, generând, după război, o penibilă păruială politică între conservatori și liberali, fiecare cu un Grigore Ioan al lor. Ce istorie avem!

 

La un pas!

Am întâlnit ades prejudecata potrivit căreia în literatura științifică dedicată istoriei României și editată în perioadele pre-aniversare nu pot fi ocolite abordările mai mult sau mai puțin îngăduitor-festiviste, considerându-se tacit drept inoportune dezvăluirile incomode: „avem timp pentru asta, acum e sărbătoare”. Chiar dacă regula pare a nu mai funcționa, o carte finanțată și tipărită în cadrul unui program „Centenar” poți s-o suspectezi de bunăvoința unei analize marcată de rezonanța evenimentului. Nu-i deloc cazul recentei apariții „Ferdinand acțiunea militară pentru Marea Unire, 1916-1917”, tipărită de Editura „Ceconi” și semnată de harnicul cercetător al istoriei recente, ploieșteanul Traian D. Lazăr. Am mai scris despre cărțile lui („Jurnalul Regelui Mihai I de România”), toate probând deplină seriozitate a demersului științific, trudă îndelungă pe document, interpretare lucidă a izvoarelor și larg orizont în corelarea faptelor istoricește Regele Ferdinand „întregitorul”, devenit din 1922 „regele tuturor românilor”, nemurit în bronzul statuilor (una încă așteaptă să i se afle un amplasament la Iași…) și păstrat cu pios respect în fila cronicii neamului, este tratat ca orice subiect al cercetării, adică „sine ira et studio”. Ceea ce, adevărat, nu-1 avantajează până la capăt; în schimb, pune în lumină contribuția esențială a reginei Maria, „capul limpede” care a vegheat atent, decis, inspirat, curajos, și la evoluțiile politice, și la cele militare, fiind, am putea spune, adevăratul rege al românilor, mai ales în perioadele de mare restriște din prima parte a campaniei militare, dar și ades după aceea, când toată România se ghemuise în Moldova și soarta țării părea pecetluită. Ferdinand a fost nevoit să accepte enorme renunțări odată cu preluarea tronului: mai întâi, intrarea României în război împotriva nemților, ceea ce, pentru un Hohenzollern, reprezenta adevărată dramă, excomunicarea papală, căsătoria cu marea lui iubire, Elena Văcărescu, ostilitatea violentă a monarhilor din propria familie și a trupelor invadatoare. La 22 noiembrie 1916, când nemții au intrat în Craiova, principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele regelui, a dat o proclamație către populație în care spunea „Am venit să pedepsim România, nu însă pe români, să pedepsim pe acel care a trădat Casa, familia și țara și și-a călcat cuvântul de onoare”. Evident, cel vizat era „Nando” (Ferdinand). Regina îl vedea astfel: „un bărbat destul de puternic și de inteligent”, cu deficiențe de caracter și de temperament („nu are curajul s-o facă”, „are o gândire înceată”). Liberalul I.G. Duca îl consideră „un om nehotărât, nesigur, timid, influențabil”. Ceea ce nu 1-a împiedicat să-și onoreze deplin cetățenia română și tronul, făcându-i pe străinii implicați în desfășurările armatei să-l considere „mai român decât orice român”. Situația în care se afla țara era pur și simplu disperată: în palma de pământ rămasă, potopită de refugiați și de trupe (1.000.000 de ruși, 500.000 români) se mai înghesuiseră și toate organele statului, plus partidele politice cu reprezentanți adunați într-un „guvern de colaborare”, dar rămase, conform tradiției, pe baricade: opoziția de aia-i opoziție, ca să se opună, chiar și-n împrejurările cele mai cumplite. Astfel, Partidul Conservator a anunțat că deputații săi „nu vor lua parte la ședințele Parlamentului de la Iași fiindcă art. 121 din Constituțiune spune că sediul Guvernului este la București și fiindcă lașul este ocupat de o armată străină”. „Armata străină” erau singurii noștri aliați care au susținut efectiv fronturile românești, iar „Constituțiunea” fusese adoptată în vremuri de pace… Au murit zeci de mii de oșteni ruși și, dacă n-ar fi fost orchestrată „Marea revoluție din octombrie” (cu fonduri germane!), generând dezordini și trădare, probabil că soarta războiului ar fi fost alta. Susținerea Franței (am comentat în „Cronica veche” memoriile generalului Berthelot) a fost de certă importanță, și în instruirea armatei, și pe plan diplomatic, dar în tranșee s-au aflat doar ruși, români, inclusiv voluntari ardeleni. Ferdinand, care nu urmase decât târziu „staff ‘-ui țării la Iași, stabilindu-se pe moșia Coroanei de la Zorleni-Bârlad, vizita tot timpul unitățile scoase din tranșee și aliniate pentru onor pe „platourile” colbăite, împărțea decorații, ordine de zi și proclamații – ceea ce, se zice în comunicatele oficiale, întărea semnificativ moralul trupei. Vreme în care regina patrona întruniri diplomatice, gestiona diferendele dintre partide, rezolva grave chestiuni administrative, organiza misiuni de Cruce Roșie, îl însoțea pe „Nando” pe linia frontului (totdeauna linia doua), se implica în restructurarea armatei. S-a oferit să se ducă ea însăși la Țar (erau rude), spre a cere revigorarea sprijinului armat -Brătianu s-a opus. Ce groaznică încercare au   însemnat acei ani pentru România! Fără eroii de la Mărăști, Mărășești, Oituz, am fi ajuns la un pas de scoaterea din cartea de istorie!

Mircea Radu IACOBAN

[„Cronica veche”, nr. 1 (96), 2019]